Bunica mea maternă a fost o femeie foarte înțeleaptă. Puține din cuvintele ei le-am înțeles cu mintea mea de adolescent la vremea când le-am auzit prima oară rostite — mai degrabă după niște ani, confruntat cu fapte de viață, cu întâmplări neașteptate sau nedorite, am tălmăcit de unul singur înțelesul lor profund, descoperind în cuvintele aparent simple nebănuite nuanțe, necuprinse subtilități. Dintre toate îmi amintesc că una m‑a intrigat din cale afară, astfel că nu am rezistat tentației de a cere lămuriri, deși bunica avea un fel discret de a comunica, elegant și succint în același timp, care te invita la meditație înainte de curiozitate.
Venisem de la sanie, era iarnă aprigă în Câmpulung, cu zăpezi până genunchi și eram hămesit — bunica m‑a întrebat dacă vreau un șnițel cu cartofi sau mămăliguță cu brânză și smântână. Flămând ca un lup am zis că și una și alta — bunica a zâmbit și a mers în bucătărie, unde m‑a chemat și pe mine după vreo jumătate de ceas. Am mâncat șnițelul cu cartofi și multă pâine, apoi am realizat că sunt deja sătul și m‑am uitat în jur cu un sentiment de neputință vinovată, crezând că mămăliguța mă așteaptă și ea, aburindă. Bunica a zâmbit discret și m‑a liniștit, nu făcuse și mămăliguță, știa că mă voi sătura doar cu șnițelul generos. Apoi a adăugat parcă doar pentru ea: ochii‑s mari. N‑am priceput înțelesul și am încălcat regula nescrisă a discreției sale, întrebând‑o ce vrea să spună. M‑a privit peste ochelarii cu care vedea aproape, alunecați pe vârful nasului din cauza lentilelor groase și mi‑a spus că adesea ochii ne sunt mai mari decât gura. Poftele întrec putința.
* * *
De fapt eu mă pornisem să vă spun povestea turei de pe Iezer, cea din weekendul trecut. Planul era să urcăm la refugiul Iezer, să trecem noaptea acolo și să coborâm a doua zi pe creastă, la vale, pe alt drum decât venisem. Am ales inițial un traseu mai molcom, potrivit cu ritmul unui urcuș călăuzit de plăcere și nu de performanță. Înainte de a porni însă la drum, ne-am mai răzgândit nițel, părându-ni-se că traseul primei zile e prea scurt: ce-ar fi dacă am urca în creastă în altă parte și apoi am merge către Iezer peste vârful Roșu? Pe desenul hărții părea că‑i o glumă. Blogurile ziceau că e un drum de opt ceasuri, noi am socotit zece ca să fim siguri — deci dacă plecam la 9 dimineața, cel târziu la 7 seara eram în refugiu. Zis și făcut.
Am pornit într-adevăr la nouă din fața cabanei Voina, luând‑o către pârâul Bătrâna. După vreo două ezitări am găsit drumul corect și am început să căutăm traseul nostru, triunghi roșu, care ar fi trebuit să urce spre dreapta, pe Plaiul lui Pătru. Am mers și am mers, am mai întrebat pe unii și alții, dar triunghiul roșu nu l‑am zărit. O mai fi existând traseul ăsta? Nimeni nu știa exact. Pe hărțile noastre era și un alt traseu, cu punct roșu, care se întâlnea la un moment dat cu cel pe care vroiam să ajungem, dar nici punctul roșu nu părea să apară pe nicăieri. Aveam în schimb două alte trasee, clar marcate: punct albastru și cruce albastră. Ambele urcau însă direct la refugiu, iar nouă asta ni se părea prea puțin. Vroiam traseul mai lung.
Am continuat să urcăm pe pârâul Bătrâna, pe un drum forestier destul de bătut. Cu o zi înainte plouase, pârâul era foarte umflat și vadurile erau toate acoperite de apă — de câteva ori a trebuit să facem exerciții de echilibristică sau să ne descălțam ca să traversăm pe partea cealaltă. În unele locuri izvoare curgeau direct pe drum. Fără să ne dăm seama, timpul trecea și noi nu înaintam prea mult. Am urcat și urcat, nu prea abrupt, până am găsit — in the middle of nowhere — un stâlp indicator: înainte 2 ore până la Căldarea Bătrânei, la dreapta o oră până la stâna din Căldările Bătrânei, la stânga o oră până la stâna de sub Piciorul Iezer. Dezamăgirii de a nu regăsi nici un traseu care să ne scoată direct în creastă i‑am contrapus din nou îndărătnicia de a ajunge la traseul pe care inițial îl alesesem, așa că am luat‑o spre dreapta, către stâna de sub Bătrâna, exact în direcție opusă destinației noastre finale. Urcușul a devenit mai susținut și mai bine de o oră am tot câștigat altitudine pe o potecă cam mocirloasă. Moralul începuse să ni se clatine, cel puțin mie, pentru că nu găseam drumul căutat. GPS-ul ne spunea că suntem la altitudini mult mai mici decât creasta, pronosticând urcușuri și mai intense în fața noastră.
Am ajuns în căldările de sub vârful Bătrâna deja învinși, doar că încă nu știam asta. Am traversat spațiul larg al căldării cu un entuziasm în scădere, gâfâind și asudând la fiecare pas, prin iarba plină de apă. Înainte de ultimul urcuș am mâncat puțin, sperând să ne recăpătăm puterile. Am apucat apoi în sus, fără potecă, pe linia de cea mai mare pantă, prin răgălii de ierburi, ienuperi și jnepeni care ne clătinau echilibrul aproape la fiecare pas. Jumătate din efort era să ne ținem în picioare. Panta era aspră, prelungită, urcând 400 de metri în altitudine. Când am ajuns în creastă mi s‑a părut că am escaladat Everestul. M‑am uitat la ceas. Era aproape patru după-masă. Drumul de patru ceasuri până în creastă se transformase în șapte. Cât ne va mai lua să ajungem la refugiu?
Am pornit la stânga pe creastă, spre Iezer. Câte un val de nori ne mai acoperea când și când. Drumul era oarecum plan, dar înainte se vedeau vreo trei vârfuri care trebuiau trecute, dintre care două erau aproape de 2500m: Roșu și Iezer. Un cioban își privea oile păscând pe lângă potecă — după ce am reușit să‑i ocolim dulăii nervoși, ne‑a întrebat unde mergem. I‑am spus că la Iezer și el a întrebat retoric: da’ mai ajungeți? Asta m‑a îngrijorat. După încă două sute de metri m‑am hotărât să mărturisesc — nu aveam energia să ajung la refugiu. Cum nu aveam cort cu noi, exista doar o soluție: întoarcerea. Am aflat că nu‑s singurul care nu mai poate și așa hotărârea a fost rapidă — mergem înapoi ca să nu rămânem noaptea în creastă. Uneori fuga este rușinoasă, dar teribil de sănătoasă.
Coborârea a mers mai bine. În patru ceasuri ne-am întors de unde plecasem. În urma noastră creasta Iezerului s‑a înseninat, făcându-ne parcă în ciudă că n‑am ajuns acolo unde ne-am propus. Ne-am înveselit spunându-ne că drumul a fost oricum frumos, vremea bună și compania plăcută. Deja tradiționala baie de picioare a venit firesc la ultima traversare a pârâului umflat, consfințind încă o zi în care am plecat și ne-am întors teferi.
Doar mie, întorcând privirea peste umăr către lunga creastă a Iezerului pe care voisem să o cucerim în doar o zi, mi s‑a părut că aud vocea bunicii: ochii‑s mari.
Lasă un comentariu