Bu­cu­res­tiul este un oras mi­nu­nat. Daca nu tre­buie sa te in­tal­ne­sti cu lo­cu­i­to­rii lui. De in­data ce tre­buie sa in­te­rac­tio­nezi cu bu­cu­res­tea­nul, lu­cru­rile se com­plica. Pen­tru tine.

Imi amin­tesc des­pre o te­o­rie ex­pri­mata de un pri­e­ten, acum multi ani de zile — poate zece, care des­cria un soi de con­spi­ra­tie ge­ne­rala, ce func­tio­neaza peste tot si afec­teaza pe fi­e­care. Era ceva ce in­ce­pea cu uti­li­ta­tile: daca ai apa calda, nu ai gaze. Daca ai si gaze, ai pro­bleme cu cu­ren­tul. Daca si cu­ren­tul e in re­gula, atunci foarte pro­ba­bil vei avea pro­bleme cu gu­no­iul. Daca gu­no­iul e re­zol­vat, in­cep pro­ble­mele cu lo­cul de par­care. Daca ai aler­gat pe la au­to­ri­tati timp de ma­car o luna si ti-ai re­zol­vat si pro­blema par­ca­rii, atunci de­vii du­bios. “Cine e, ba, ne­sim­titu’ asta de ii merg toate struna?”. Si uite asa apar pro­ble­mele la ser­vici. Se­ful te da afara. Daca nu te da afara, iti face vi­ata un iad. Si asa mai departe.

Pri­e­te­nul meu era mai eloc­vent de­cat am fost eu aici. Te­o­ria lui avea si o la­tura ha­zoasa, desi umo­rul era de fapt cam ne­gru. Ade­va­rul este ca, ui­tandu-ma la vi­ata mea si a ce­lor din jur, con­stat cata ener­gie ne iro­sim re­ci­proc, lup­tandu-ne inu­til unii cu al­tii. Bu­cu­res­tiul a de­ve­nit o jun­gla in care ne lup­tam pen­tru a su­pra­vi­e­tui si orice este per­mis — sco­pul scuza mij­loa­cele. Sun­tem foarte agre­sivi unii fata de al­tii in tra­fic sau in fata blo­cu­lui pen­tru su­pre­ma­tia asu­pra unui pe­tec de as­falt pe care sa par­cam ma­sina. Sun­tem dis­pusi sa ne stran­gem de gat la cozi. Am ajuns pana la a scoate bate si pis­to­ale pen­tru a ne im­pune in fata ce­lor­lalti. Unde ne vom opri?

Sar­tre spu­nea ca “l’en­fer sont les au­tres”. Plesu a com­ple­tat foarte in­spi­rat: “Le pa­ra­dis c’est moi meme”. Asa ne si com­por­tam: drep­ta­tea mea e mai dreapta de­cat a ta, ar­gu­men­tele mele sunt mai jus­ti­fi­cate de­cat ale tale, ju­de­cata mea e mai buna de­cat a ta. To­tul ne in­drep­ta­teste sa fim pri­vi­le­gi­ati in ra­port cu cei­lalti. Raz­bo­iul e to­tal. Daca insa un pri­mar, ales chiar de noi, in­chide un in­treg bu­le­vard pen­tru re­pa­ra­tii timp de un an, cand in alte parti ast­fel de lu­crari se in­cheie in ma­xim doua luni, sun­tem dis­pusi sa pier­dem ore in­tregi in tra­fic, dar n‑avem nici o re­ac­tie co­lec­tiva. Brusc ne dis­pare com­ba­ti­vi­ta­tea. Ar­gu­men­tele se eva­pora. Ri­di­cam din umeri ne­pu­tin­ciosi si ne ac­cep­tam con­di­tia de vic­time. Nu ne pu­tem coa­liza pen­tru a ne cere drep­tul de a cir­cula ci­vi­li­zat. Nu ne pu­tem so­li­da­riza ca sa fim tra­tati cu res­pect. In fata au­to­ri­ta­tii sun­tem umili si ne­vol­nici. Ne acu­mu­lam frus­tra­rile si le pas­tram cu grija, ca sa le re­var­sam apoi asu­pra ur­ma­to­ru­lui in­di­vid cu care vom in­tra in contact.

Zi­lele tre­cute Car­men imi spu­nea ca s‑au in­tors niste pri­e­teni dintr‑o va­canta in Bar­ce­lona si ca au ve­nit im­pre­sio­nati de at­mosfera ora­su­lui — toata lu­mea era zam­bi­toare si ama­bila, dor­nica de buna dis­po­zi­tie. “Oare la noi de ce nu e asa?” — se in­treba Car­men. I‑am ras­puns ca Bar­ce­lona e un oras tu­ris­tic si ca ma­jo­ri­ta­tea ce­lor de pe strazi sunt pro­ba­bil tu­risti — e nor­mal sa fii ve­sel si bin­e­dis­pus in va­canta. “-Bine, dar in Bu­cu­resti de ce nu se in­tam­pla la fel? — Da’ ce, Bu­cu­res­tiul e un oras tu­ris­tic?”, am in­tre­bat eu.

Din pa­cate nu si nici nu are vreo sansa sa fie. Mai de­graba l‑am pu­tea de­clara sa­na­to­riu de boli ner­voase. Fi­e­care din­tre noi sun­tem un pa­cient. Sper ca nu irecuperabil.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.