De ce nu mai vreau să votez

Astăzi sunt din nou alegeri. De data asta europeene. Presa ne ţine la curent cu pul­sul lor în cele­lalte ţări, iar veştile de pe alte meleaguri nu par foarte opti­miste: se anunţă un pro­cent sem­ni­fica­tiv de absen­teism. Eu până acum n‑am lip­sit de la nici una din alegerile ante­rioare, mereu am crezut că e de dato­ria mea să fiu acolo, să-mi spun păr­erea. Aproape întot­deauna am res­imţit frus­trarea înfrân­gerii, iar în puţinele ocazii când cei pe care i‑am votat au invins, am gus­tat amără­ci­unea con­statării că nimic nu s‑a schim­bat şi că nici ei nu se dovedesc mai breji decât opo­nenţii lor.

De data asta însă n‑am să mai merg să votez. Şi nu e vorba de plic­tiseală sau lene, nici de sim­plu dez­in­teres. Am înţe­les după atâţia ani de exer­ciţiu demo­c­ra­tic că de fapt prob­lema e sis­temul elec­toral. Nu cred că alegerile demo­c­ra­t­ice, în sen­sul în care le prac­ticăm azi, sunt forma de selecţie politică cea mai potriv­ită pen­tru Româ­nia con­tem­po­rană. Şi pen­tru aşa o afir­maţie am şi argu­mente. Înainte de a le expune am să îi lin­iştesc pe cei ce îşi închipuie că visez la dic­ta­turi sau la comu­nism: nu asta am în gând. Nu am uitat cum se trăia înainte de '89 şi, am des­tui mar­tori, nu am fost printre răs­făţaţii soartei în acele vre­muri.

Am ajuns la con­cluzia că votând nu ajut în nici un fel soci­etatea în care trăi­esc — ea nu are nevoie de la mine de un vot dis­ci­plinat şi o prezenţă con­stantă, ci de expe­rienţa mea şi de capac­i­tatea mea de jude­cată. Cum le-aş putea pune la dis­poz­iţie celor din jur? Votând? Hai să vedem… Unde se duce acest vot? Într‑o urnă mare (imag­i­nară) unde se amestecă împre­ună cu voturile celor­lalţi elec­tori. Până aici e clar. Care e pon­derea aces­tui vot pe care il dau? La fel de clar — e un vot uni­tar, egal ca impor­tanţă cu cele­lalte. Aici începe să apară prob­lema mea. Adică votul meu este egal cu cel al indo­len­tu­lui, al nes­imţi­t­u­lui, al bădăran­u­lui, al incom­pe­ten­tu­lui. Votul meu are egală greu­tate cu votul dat de cel care îşi aruncă gunoaiele din maşină din mers, cu al ţoapei toante care îşi trăieşte viaţa între două shopping-uri, cu al celui care are doar patru clase şi abia leagă două vorbe gân­gave. Votul meu este egal cu al tuturor celor care nu dau doi bani pe cei din jur şi îşi trăi­esc viaţa gândindu-se doar la binele per­sonal. Care calcă peste drep­turile celor­lalţi ca să le fie lor bine. Care se "des­curcă", chiar dacă ast­fel dis­preţui­esc legea şi pe cei din jur. Votul meu este egal cu cel al funcţionaru­lui pub­lic care se plânge de salariul mic, dar uită că n‑are nici un fel de com­pe­tenţă con­cretă în afara aceleia de a plimba nişte hâr­tii de colo-colo. Votul meu este iarăşi egal cu cel al indi­vidu­lui care îţi zgârie maşina pen­tru că ai par­cat pe locul lui, deşi nu are nici o dovadă con­cretă a pro­pri­etăţii pe care o pretinde. Este egal cu al ţaţei de cartier care îşi petrece ziua cu coatele pe geam, zbierând la copiii şi trecă­torii care încalcă reg­ulile sta­bilite de ea. Şi toţi aceş­tia sunt mult mai numeroşi decât mine.

Sun­tem un popor încă bol­nav, departe de a fi izbăviţi de metehnele sădite în noi de anii lungi de comu­nism, când scara val­o­rilor era pro­fund alter­ată. Am uitat ce înseamnă val­o­rile, am uitat ce înseamnă respec­tul. Nu ne mai pasă unora de ceilalţi nici cât ne păsa înainte de '89, când ne unea un fel de frondă mută împotriva sis­temu­lui. Dar şi atunci eram muţi, ne lipsea cura­jul ati­tu­dinii de popor care îşi cunoaşte pro­pria val­oare. De îndată ce duş­manul comun a dis­părut, a pierit şi bruma de sol­i­dar­i­tate umană. Dor­inţa de reuşită mate­ri­ală per­son­ală a luat locul bunului simţ. Nimic nu mai e tabu, orice este per­mis dacă îţi aduce bunăstare. Gen­eroz­i­tatea a fost abolită. Din păcate exact lucrurile astea ne-ar fi sal­vat. Refor­marea cla­sei politice, adică a celor care ne sunt reprezentarea politică, nu se poate face fără gen­eroz­i­tate şi sol­i­dar­i­tate. Nu e posi­bilă fără sac­ri­ficii de sine, fără onesti­tate şi fără aşezarea corectă a val­o­rilor. Cui încred­inţăm noi această grea mis­i­une de a‑i alege pe reprezen­tanţii noştri? Ei bine, da, aţi ghicit: celor de mai sus. Ce rezul­tate ne aştep­tăm să obţinem ast­fel? Şi mai ales când vom obţine aceste rezul­tate? Abia atunci când majori­tatea românilor vor fi ajuns la un nivel de înţelegere şi cul­tură care să le releve ade­văratele val­ori. Mai sun­teţi tot atât de opti­m­işti în priv­inţa util­ităţii votu­lui vostru?

Se poate ca cineva să-mi spună că vorbind ast­fel mă plasez dea­supra celor­lalţi. Parţial e ade­vărat. Mă con­sider mai bun decât mulţi alţii, dar nu în vir­tutea inteligenţei, nici în cea a edu­caţiei sau a stării mate­ri­ale, ci pen­tru un motiv mult mai sim­plu: atunci când fac ceva încerc să mă gân­desc la impactul acţi­u­nilor mele asupra celor­lalţi. Aşa că mă con­sider un cetăţean mult mai respon­s­abil decât ceilalţi. Nu înseamnă că întot­deauna reuşesc să armo­nizez ceea ce fac cu mediul în care mă aflu — am desigur micile mele răutăţi, dor­inţe stu­pide de răzbunare, ranchi­uni şi frus­trări prost expri­mate — dar măcar fac exer­ciţiul sim­plu al anal­izei peri­odice, mă supun pro­priei crit­ici şi mă stră­dui să fiu mai bun. Pen­tru mine a vota înseamnă deci să accept egal­i­tatea cu non-valoarea, cu nes­imţirea, cu aro­ganţa, cu lipsa de gen­eroz­i­tate. A vota înseamnă să cobor o treaptă pe care am urcat‑o în ani de zile, cu efor­turi per­son­ale, din dor­inţa stăruitoare de a pro­gresa. Înseamnă să mă declar înfrânt de pros­tia majori­tară, accep­tând să mă alin­iez unui sis­tem care o pro­movează, pen­tru a o manip­ula mai apoi.

Poate că ar fi tre­buit să explic cum cred eu că ar tre­bui să fie aleasă clasa politică, dar ade­vărul e că nu ştiu. În orice caz nu aşa cum facem acum — e evi­dent că nu obţinem nici un rezul­tat de 20 de ani. Ein­stein spunea că definiţia neb­uniei e să faci mereu ace­laşi lucru, dar să aştepţi rezul­tate diferite. Eu refuz să fiu nebun. Nu vreau să mai repet un exer­ciţiu de selecţie care a adus în frunte aceeaşi oameni imorali, corupţi şi stupizi. Poate că votul ar tre­bui încred­inţat numai celor care ştiu ce facă cu el, dar cum să‑i defineşti pe aceia, cum să‑i găseşti? Şi cum să‑i faci să accepte imensa respon­s­abil­i­tate de a alege pen­tru toţi ceilalţi? De aceea recunosc că nu ştiu cum tre­buie făcut, dar ştiu sigur că aşa cum facem acum nu e bine. Aşa că eu fac o ultimă alegere: să nu mai votez. Poate că dacă tot mai mulţi vor lua această ati­tu­dine va fi un sem­nal de alarmă mai serios pen­tru clasa politică decât încolonarea ordo­nată la secţi­ile de votare.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu