Competența la români

Avem noi româ­nii un “je‐ne sais‐quoi” al nos­tru când vine vorba de com­pe­tență: o admi­răm de la dis­tanță, ne căi­năm când o pier­dem în favoa­rea altora care o plă­tesc mai bine, dar atunci când ne e la îndemână o igno­răm cu desă­vâr­șire. De aia ne pleacă olim­pi­cii peste hotare și nu se mai întorc… Dar dacă la nivel indi­vi­dual toți sun­tem de acord în teo­rie că ne‐ar prinde bine nițică pri­ce­pere, când vine vorba de viața de zi cu zi se pare că mai mult ne încurcă decât ne ajută. Și, după min­tea mea, e abso­lut firesc: când ești gene­tic con­fi­gu­rat să te des­curci, să impro­vi­zezi, nu e cu putință să ai com­pe­tență. Ea ți‐ar demon­stra că tot ceea ce faci e peri­sa­bil, super­fi­cial și ine­fi­cient – cui îi place să i se spună că munca sa e de proastă cali­tate?

Dacă pri­vim mai întâi cum o dobân­dim, com­pe­tența ne apare de la bun înce­put ina­bor­da­bilă. Școala româ­nească nu e orien­tată spre a o clădi în învă­ță­ceii săi, ci mai degrabă spre a forma o cul­tură gene­rală bazată pe cunoș­tin­țele das­că­li­lor (vor­besc aici des­pre facul­tăți, pen­tru că acolo soco­tesc că putem vorbi des­pre cre­a­rea com­pe­ten­țe­lor) – de nenu­mă­rate ori am văzut curi­cule uni­ver­si­tare con­stru­ite pe struc­tura cunoș­tin­țe­lor unui pro­fe­sor, pen­tru că el e titu­la­rul cate­drei, nu‐i așa? Sigur ați auzit expre­sia “facul­ta­tea nu te învață mese­rie, te învață unde să cauți ceea ce nu știi” cu refe­rire la fap­tul că, ajuns în viața reală, un absol­vent habar nu are “cu ce se mănâncă” mese­ria pen­tru care s‐a pre­gă­tit, așa că tre­buie îndru­mat de cei care deja au expe­riență prac­tică. De la bun înce­put incom­pe­tența este subîn­țe­leasă și accep­tată ca o stare nor­mală.

Dar cum se dobân­dește de fapt com­pe­tența? Teo­ria mea este că în 90% din cazuri nu se dobân­dește, ci este înlo­cu­ită cu un soi de rutină a unor ope­ra­țiuni pe care fie­care le învață de la “cei bătrâni”, pe prin­ci­piul că “mese­ria se fură”. Res­tul de 10% sunt cei care o iau pe cont pro­priu, citesc, își pun între­bări și se rup de rea­li­tate pen­tru a stu­dia. Unii din­tre ei au apti­tu­dini natu­rale, fizice sau inte­lec­tu­ale, care îi favo­ri­zează – până la urmă însă efor­tul este cel care con­tează, care dă alti­tu­di­nea nece­sară pen­tru a cuprinde ansam­blul și pen­tru a pune totul cap la cap într‐o per­spec­tivă coe­rentă și com­pletă, îngă­du­ind per­for­manța.

Dobân­dită cu mai multă sau mai puțină gre­u­tate, com­pe­tența se cere apoi eva­lu­ată, mai cu seamă atunci când cineva vrea să treacă pra­gul unei com­pa­nii. Și uite așa ajun­gem la urmă­to­rul obs­ta­col în calea sa: cum poți apre­cia ceva ce doar puțini au? Cine va defini cri­te­ri­ile de apre­ci­ere? Cine va sta în boxa jura­ți­lor? Firește, cei­lalți 90%. Doar că ei nu au instru­men­tele nece­sare pen­tru a face eva­lu­a­rea, așa că, încă o dată, impro­vi­za­ția este nece­sară. Și pen­tru că nu e loc de multe mane­vre, eva­lu­a­rea can­di­da­tu­lui se reduce final­mente la două tipuri de între­bări: unde ai mai făcut asta? cum pro­ce­dezi în situ­a­ția X?

La prima cate­go­rie de între­bări cad sece­rați majo­ri­ta­tea celor ce folo­sesc com­pe­tența ca argu­ment – e greu să exer­sezi pri­ce­pe­rea în țara impro­vi­za­ției, deci e quasi‐imposibil să poți aduce refe­rințe ante­ri­oare. Pen­tru că mai peste tot și de cele mai multe ori ten­ta­ti­vele de a face lucru­rile prin instru­men­tele com­pe­ten­ței se lovesc de argu­men­tele ire­fu­ta­bile ale “mese­ri­a­și­lor”: “nu ne înveți tu pe noi cum să facem treaba” sau “lasă, bă, teo­ri­ile și pune mâna pe treabă – uite așa facem noi și e foarte bine”. Stră­da­ni­ile de schim­bare sunt zadar­nice – ei sunt mulți, ei știu, ei decid. Expe­riența este refu­zată de la chiar naș­te­rea ei. Nu o poți dobândi decât printr‐un mare noroc.

Cei puțini care trec mira­cu­los de pie­dica (aproape) impo­si­bi­lei expe­riențe pre­a­la­bile, tre­buie să dea piept cu a doua încer­care de netre­cut – cum faci dacă… ? De obi­cei urmează des­cri­e­rea unei situ­a­ții con­fuze și încâl­cite, des­pre care se pre­tinde că ar fi reală (și pro­ba­bil chiar este), din care emană esența orga­ni­za­ției în care eroul nos­tru încearcă să intre. Cineva mai expe­ri­men­tat ar putea îndată înțe­lege ce înseamnă com­pli­cata țesă­tură de ipo­teze: "vrem să știm dacă ai vreun fel de com­pe­tență și dacă ai de gând să ne deran­jezi uni­ver­sul cu ide­ile tale tâm­pite des­pre schim­bare și per­for­manță". Can­di­da­tul com­pe­tent e pe un teren minat. Dacă își expune valen­țele va fi res­pins pe motiv de ina­dap­tare. Dacă o face prea tare pe pros­tul va fi res­pins pe motiv de inu­ti­li­tate. În acest inter­val îi rămâne o sin­gură solu­ție: să se des­curce. Ori­care i‐ar fi inten­ți­ile, pen­tru a avea măcar o șansă tre­buie să fie ca ei.

Tre­cut pe malul celă­lalt al Ache­ro­nu­lui, deve­nit parte a marii des­cur­că­reli gene­rale, eroul nos­tru se tre­zește într‐o lume com­plet stră­ină. În jurul său este țesută o lume cu reguli pres­ta­bi­lite și, dacă nu le învață degrabă, vii­to­rul său stă sub sem­nul între­bă­rii. De fie­care dată când invocă pro­pria com­pe­tență asu­pra dome­ni­u­lui pen­tru care a fost inclus în pro­iect, i se spune că “acum nu e momen­tul”, “ai drep­tate, dar e o situ­a­ție de excep­ție” sau “n‐avem timp acum să schim­băm lucru­rile”. Argu­men­tele împo­triva com­pe­ten­ței sunt tot­dea­una zbro­bi­toare și țin mereu de impe­ra­tive dic­tate de instanțe supe­ri­oare: cli­en­tul, acțio­na­rii, șefii. Ei, cole­gii, își doresc la fel de mult ca și el să facă lucru­rile “în mod pro­fe­si­o­nist”, dar acum chiar nu se poate. Însă, “după ce se ter­mină nebu­nia asta”, lucru­rile se vor schimba și “o să facem să fie bine”. Ca să nu fie rău.

Așe­zată mereu în con­tra­timp cu colec­ti­vi­ta­tea în care se află, com­pe­tența se pierde, se sinu­cide, renun­țând să mai lupte cu un duș­man dis­pro­por­țio­nat de puter­nic și de nume­ros. Ali­niat cuminte pe aleea ruti­nei și impro­vi­za­ției, echi­pat teme­i­nic cu unel­tele des­cur­că­ris­mu­lui, eroul nos­tru este final­mente adop­tat de comu­ni­tate: “hai că te‐ai dat pe bra­zdă și‐ai învă­țat și tu mese­rie, că l‐a înce­put veni­sei cu niște avi­oane… nu știu de unde sco­teai pros­ti­ile alea!”.

Îngro­pa­rea com­pe­ten­ței este sim­plă și defi­ni­tivă, dar con­ci­li­antă. Nu i se fac nici­o­dată pome­niri. Cel ce a susținut‐o este ier­tat dacă s‐a lepă­dat de ea. Impor­tant este că lucru­rile au reve­nit “la nor­mal”. După cum spu­nea nenea Iancu: “Să mă ierți și să mă iubești! Pen­tru că toți ne iubim țara, toți sun­tem români! Mai mult sau mai puțin onești!”.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu