Competența la români

Avem noi românii un “je-ne sais-quoi” al nos­tru când vine vorba de com­pe­tență: o admirăm de la dis­tanță, ne căinăm când o pier­dem în favoarea altora care o plătesc mai bine, dar atunci când ne e la îndemână o ignorăm cu desăvârșire. De aia ne pleacă olimpicii peste hotare și nu se mai întorc… Dar dacă la nivel indi­vid­ual toți sun­tem de acord în teorie că ne-ar prinde bine nițică pri­cepere, când vine vorba de viața de zi cu zi se pare că mai mult ne încurcă decât ne ajută. Și, după mintea mea, e abso­lut firesc: când ești genetic con­fig­u­rat să te des­curci, să improvizezi, nu e cu putință să ai com­pe­tență. Ea ți-ar demon­stra că tot ceea ce faci e peris­abil, super­fi­cial și ine­fi­cient – cui îi place să i se spună că munca sa e de proastă cal­i­tate?

Dacă privim mai întâi cum o dobândim, com­pe­tența ne apare de la bun început inabor­d­abilă. Școala românească nu e ori­en­tată spre a o clădi în învăță­ceii săi, ci mai degrabă spre a forma o cul­tură gen­er­ală bazată pe cunoșt­ințele dascălilor (vorbesc aici despre fac­ultăți, pen­tru că acolo socotesc că putem vorbi despre crearea com­pe­tențelor) – de nenumărate ori am văzut curicule uni­ver­sitare con­stru­ite pe struc­tura cunoșt­ințelor unui pro­fe­sor, pen­tru că el e tit­u­larul cat­e­drei, nu‑i așa? Sigur ați auzit expre­sia “fac­ul­tatea nu te învață meserie, te învață unde să cauți ceea ce nu știi” cu referire la fap­tul că, ajuns în viața reală, un absol­vent habar nu are “cu ce se mănâncă” mese­ria pen­tru care s‑a pregătit, așa că tre­buie îndru­mat de cei care deja au expe­riență prac­tică. De la bun început incom­pe­tența este sub­înțe­leasă și accep­tată ca o stare nor­mală.

Dar cum se dobân­dește de fapt com­pe­tența? Teo­ria mea este că în 90% din cazuri nu se dobân­dește, ci este înlocuită cu un soi de rutină a unor oper­ați­uni pe care fiecare le învață de la “cei bătrâni”, pe prin­cip­iul că “mese­ria se fură”. Restul de 10% sunt cei care o iau pe cont pro­priu, citesc, își pun între­bări și se rup de real­i­tate pen­tru a stu­dia. Unii din­tre ei au apti­tu­dini nat­u­rale, fiz­ice sau int­elec­tuale, care îi favorizează – până la urmă însă efor­tul este cel care con­tează, care dă alti­tudinea nece­sară pen­tru a cuprinde ansam­blul și pen­tru a pune totul cap la cap într‑o per­spec­tivă coer­entă și com­pletă, îngă­duind per­for­manța.

Dobân­dită cu mai multă sau mai puțină greu­tate, com­pe­tența se cere apoi eval­u­ată, mai cu seamă atunci când cineva vrea să treacă pragul unei com­panii. Și uite așa ajungem la urmă­torul obsta­col în calea sa: cum poți apre­cia ceva ce doar puțini au? Cine va defini cri­teri­ile de apreciere? Cine va sta în boxa juraților? Firește, ceilalți 90%. Doar că ei nu au instru­mentele nece­sare pen­tru a face eval­u­area, așa că, încă o dată, improviza­ția este nece­sară. Și pen­tru că nu e loc de multe manevre, eval­u­area can­di­dat­u­lui se reduce final­mente la două tipuri de între­bări: unde ai mai făcut asta? cum pro­cedezi în situ­ația X?

La prima cat­e­gorie de între­bări cad secer­ați majori­tatea celor ce folos­esc com­pe­tența ca argu­ment – e greu să exersezi pri­ceperea în țara improviza­ției, deci e quasi-imposibil să poți aduce refer­ințe ante­rioare. Pen­tru că mai peste tot și de cele mai multe ori ten­ta­tivele de a face lucrurile prin instru­mentele com­pe­tenței se lovesc de argu­mentele irefutabile ale “mese­ri­așilor”: “nu ne înveți tu pe noi cum să facem tre­aba” sau “lasă, bă, teori­ile și pune mâna pe tre­abă – uite așa facem noi și e foarte bine”. Stră­dani­ile de schim­bare sunt zadar­nice – ei sunt mulți, ei știu, ei decid. Expe­riența este refuzată de la chiar nașterea ei. Nu o poți dobândi decât printr-un mare noroc.

Cei puțini care trec mirac­u­los de pied­ica (aproape) imposi­bilei expe­riențe pre­al­a­bile, tre­buie să dea piept cu a doua încer­care de netre­cut – cum faci dacă… ? De obi­cei urmează descrierea unei situ­ații con­fuze și încâl­cite, despre care se pretinde că ar fi reală (și prob­a­bil chiar este), din care emană esența orga­ni­za­ției în care eroul nos­tru încearcă să intre. Cineva mai exper­i­men­tat ar putea îndată înțelege ce înseamnă com­pli­cata țesă­tură de ipoteze: "vrem să știm dacă ai vreun fel de com­pe­tență și dacă ai de gând să ne der­an­jezi uni­ver­sul cu ideile tale tâmpite despre schim­bare și per­for­manță". Can­di­datul com­pe­tent e pe un teren minat. Dacă își expune valențele va fi respins pe motiv de inadaptare. Dacă o face prea tare pe pros­tul va fi respins pe motiv de inutil­i­tate. În acest inter­val îi rămâne o sin­gură soluție: să se des­curce. Ori­care i‑ar fi intenți­ile, pen­tru a avea măcar o șansă tre­buie să fie ca ei.

Tre­cut pe malul celălalt al Acheronu­lui, devenit parte a marii des­cur­căreli gen­erale, eroul nos­tru se trezește într‑o lume com­plet străină. În jurul său este țesută o lume cu reg­uli presta­bilite și, dacă nu le învață degrabă, viitorul său stă sub sem­nul între­bării. De fiecare dată când invocă pro­pria com­pe­tență asupra dome­ni­u­lui pen­tru care a fost inclus în proiect, i se spune că “acum nu e momen­tul”, “ai drep­tate, dar e o situ­ație de excepție” sau “n‑avem timp acum să schim­băm lucrurile”. Argu­mentele împotriva com­pe­tenței sunt tot­deauna zbro­bitoare și țin mereu de imper­a­tive dic­tate de instanțe supe­rioare: clien­tul, acționarii, șefii. Ei, colegii, își doresc la fel de mult ca și el să facă lucrurile “în mod pro­fe­sion­ist”, dar acum chiar nu se poate. Însă, “după ce se ter­mină neb­unia asta”, lucrurile se vor schimba și “o să facem să fie bine”. Ca să nu fie rău.

Așezată mereu în con­tratimp cu colec­tiv­i­tatea în care se află, com­pe­tența se pierde, se sin­u­cide, renunțând să mai lupte cu un duș­man dis­pro­porționat de put­er­nic și de numeros. Aliniat cuminte pe aleea ruti­nei și improviza­ției, echipat temeinic cu unel­tele des­cur­căris­mu­lui, eroul nos­tru este final­mente adop­tat de comu­ni­tate: “hai că te-ai dat pe brazdă și-ai învățat și tu meserie, că l‑a început veni­sei cu niște avioane… nu știu de unde scoteai prosti­ile alea!”.

Îngro­parea com­pe­tenței este sim­plă și defin­i­tivă, dar con­ciliantă. Nu i se fac nicio­dată pomeniri. Cel ce a susținut‑o este ier­tat dacă s‑a lep­ă­dat de ea. Impor­tant este că lucrurile au revenit “la nor­mal”. După cum spunea nenea Iancu: “Să mă ierți și să mă iubești! Pen­tru că toți ne iubim țara, toți sun­tem români! Mai mult sau mai puțin onești!”.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu