Am fost ieri în piață, ca în mai toate weekend-urile din ultima vreme, ca să fac aprovizionarea pentru săptămâna următoare. Pentru că vreau să rămân (atât cât pot) fidel principiului de a cumpăra produse românești, m‑am dus în piața 16 Februarie, din Bucureștii Noi, pentru că mi se pare una din cele mai autentice piețe dintre cele pe care le știu eu. Adică încă mai găsești acolo țărani care își vând produsele, nu doar samsari de legume și fructe care trăiesc din speculație. Dar despre asta am să povestesc mai multe altădată.
Am trecut și pe la pescăria din piață, un magazin mic, despre care se spune că e deținut de niște oacheși care au relații bune la Dunăre și aduc pește proaspăt aproape în fiecare zi. Ce îmi place la ei este că au prețuri rezonabile și un serviciu suplimentar și gratuit care (pentru mine) face diferența: dacă vrei îți curăță peștele după ce‑l cântăresc, scutindu-te de mizeria pe care inevitabil o produci acasă în timpul acestei operații.
Ieri am nimerit în magazin în mijlocul unei dispute aprinse. Un june angajat cu aspect de rrom se contrazicea în gura mare cu o domnișoară aflată în postura de vânzătoare. Tema dezbaterii era fișa postului. Respectiv tânărul era indignat — din poziția sa de angajat mai vechi, după cum se deducea din subtext — că domnișoara nu pune mâna și ea să curețe peștele când sunt mulți clienți. Domnișoara riposta, susținută de o anume tanti Ioana — o persoană mai în vârstă, care părea să aibă un rol oarecum managerial, judecând după faptul că ședea într-un colț al prăvăliei de unde putea observa totul, dar nu făcea concret nimic — că ea a fost angajată să vândă, nu să curețe pește și că e treaba lui, a junelui, să facă asta. Dezbaterea a alunecat către argumente istorice (“da’ dacă eu trebuie doar să curăț pește de ce mă pui să-ți țin locul la tejghea când te duci până.. unde te duci tu?”, “păi și eu am aranjat peștele în galantar când te-ai dus să bei bere cu văr’tu!”), dezvăluind încă o dată că sinergia faptelor nu poate eluda meandrele concretului. În mod demonstrativ, domnișoara vânzătoare a luat crapul de două kilograme pe care îl alesesem și s‑a dus să‑l curețe ea, probabil ca să puncteze faptul că nu îi este străină îndeletnicirea. În spatele unei draperii de plastic care separă magazinul de departamentul logistic, discuția contradictorie a continuat cam în același stil. Am renunțat să urmăresc firul logic, pentru că discuția își pierduse din valoare repetând același tip de argumente în circumstanțe diferite.
În final tânăra domnișoară a apărut triumfătoare cu peștele meu în mână — curățat ce‑i drept — și a rostit concluziv: “uite că m‑am descurcat și chiar repede,nu‑i așa tanti Ioana?”. Tanti Ioana ezita să răspundă pentru că probabil i se părea, ca și mie, că cinci minute e cam mult pentru operația de curățare. Așa că i‑am răspuns eu că aprecierea duratei ar trebui s‑o fac eu, nu tanti Ioana. Tânăra părea încurcată. Încălzită de disputa anterioară, simțea imboldul de a angaja încă una cu mine. Dar eu eram clientul. În timp ce mă privea ușor confuză, tânărul cu care se certase a găsit momentul potrivit să puncteze, scoțând capul prin perdeaua de plastic: “Corect!”.
Am plecat amuzat de întreaga istorioară, pentru că nu m‑a supărat galăgia iscată și mica întârziere. M‑am gândit că debandada organizatorică era atât de simplu de rezolvat dacă cineva ar fi stabilit cum se fac lucrurile în magazin. În limbaj MBA asta s‑ar numi model operațional. Însă nu e nevoie de MBA ca să organizezi un magazin de pește, e suficient să ai un pic de simț de gospodar. Să înțelegi că economisești timp, bani și nervi dacă pui lucrurile în ordine și stabilești niște minime reguli de muncă ale afacerii tale. Dar — mi-am zis mai apoi — de unde ar fi putut să învețe aceste lucruri un mic întreprinzător care vrea să pornească o pescărie în piață? La școală, atâta câtă o fi făcut, n‑a avut o astfel de materie, deși poate că în liceu ar fi fost bine să fii învățat câteva noțiuni elementare de organizare a unei activități — de ce e bine să te organizezi, care sunt principalele domenii de activitate ale unei afaceri. Când pornești afacerea statul român este preocupat să te supună unor îndelungate proceduri de autorizare, pentru ca apoi să te verifice și să te amendeze la fiecare greșeală, dar e foarte puțin preocupat să te ajute (sau chiar să te oblige) să deprinzi ABC-ul afacerilor corecte. Se prezumă că știi ce trebuie făcut, cunoști legile — așa se crează și posibilitatea sancționării imediate în caz de greșeală.
O paranteză: m‑a frapat întotdeauna sintagma “nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii”. Știu că vine din dreptul roman, dar chiar și așa, în condițiile societății actuale, mi se pare că se face mult prea puțin pentru a populariza legile pentru a se mai putea aplica acest principiu. Ca să fii în legalitate ar trebui să te reții de la orice gest sau faptă despre care nu cunoști latura juridică, doar că să fii sigur că nu încalci vreo lege sau normă. De cealaltă parte, autoritatea care veghează la respectarea legilor nu e interesată prea tare de educație, ci de pedepsire (vorbesc acum la nivel teoretic, pentru că practic aplicarea legii e o cu totul altă discuție).
Revin la povestea pescăriei. M‑am întrebat dacă e așa de important să organizezi lucrurile, să stabilești reguli și să le aplici. La asta excelează germanii, în opinia mea: ei fac totul organizat, cu sculele potrivite, cu oameni calificați, totul e la locul lui, după reguli clare și ferme. Admirăm ceea ce le iese din mâini, detestăm felul lor de a fi în viața socială, considerându‑i fixiști, lipsiți de umor, ca niște roboței perfecți. Economia germană, adică munca acestor roboței, girează însă acum pentru toți ceilalți europeni. Ok, sunt de acord că împingerea regulilor dincolo de anumite limite e dăunătoare, ucide creativitatea și spontaneitatea, dar absența lor e mai dezirabilă? Dacă ne uităm la pescăria din piața 16 Februarie, la noi românii, ar trebui să recunoaștem că nu.
Dacă problema organizării ar fi specifică doar afacerilor precum pescăria din povestea mea, ar fi bine. La fel se întâmplă însă și la case mai mari, la antreprenori cu ifose și fițe. E unul celebru care a pornit o grămadă de afaceri (Diverta, RTC, Proffice, TCE, Debenhams, Sistec etc) și era numit “vrăjitorul afacerilor” prin revistele de profil. Rând pe rând afacerile domnului respectiv falimentează (a se vedea aici sau aici) pentru că în spatele ideilor speculative, care de obicei profită de o nișă de piață sau de crearea artificială a unei nevoi, nu există un model operațional solid, nici competențele profesionale pentru a‑l crea. Am avut o interacțiune personală cu acest grup de firme și am auzit alte o sută de povești despre experiențele altora cu ei — toate au un numitor comun: debandada generală care domnește în firmele respective. Câtă vreme economia în creștere i‑a dus cu valul ei, a fost bine. Când a venit vremea eficienței și organizării, aceste castele de nisip se prăbușesc unul după altul.
Ce e de făcut? Pentru domnul cu grupul de firme — nimic. A învățat el cum să meșterească financiar insolvențele ca să‑i rămână bani în buzunar, n‑o să‑i plâng de milă și nici nu cred că are nevoie de vreun ajutor. Pentru pescăriile din piețe, micile ateliere, mulțimea aia de afaceri mici care ar trebui să fie baza economiei românești, ar fi nevoie de un program al societății civile care să‑i ajute să înțeleagă mai bine cum pot să facă afaceri bune și cinstite. O să-mi spuneți că în România nu sunt posibile astfel de afaceri, că trebuie să faci față unui fisc corupt, unei poliții ciubucare și altor instituții de control de aceeași factură. Le știu și nu sunt naiv, nu se va schimba nimic peste noapte. Dar dacă nu încercăm să facem ceva, nici nu putem pretinde ca sistemul actual să dispară, ca economia românească să fie mai performantă, iar viața noastră să se schimbe în bine.
23:12
Si cine face societatea civila?…
17:12
Păi asta e o întrebare bună… Răspunsul este că noi toți. Ar trebui să ne oprim din a ne întreba unii pe alții cine trebuie să acționeze și să începem să facem concret ceva. Chiar dacă la început pare să fie inutil, ridicol etc.