Eu mai des­carc câte un film, un al­bum de mu­zică sau o carte, așa cum face aproape toată lu­mea și pe cu­vânt de onoare că nu mă simt vi­no­vat de­loc. Re­cu­nosc că aș fi dez­a­mă­git să se in­tro­ducă niște legi urâte pe tema asta și pro­ba­bil că m‑aș gândi de două ori îna­inte s‑o mai fac. Nu mă în­cântă ideea că niște bă­ieți ar sta cu ochii pe ce tranzi­tez eu pe net și m‑ar pândi să vadă când am căl­cat pe bec. De aia m‑am ală­tu­rat mo­ral pro­tes­tu­lui de la Wi­ki­pe­dia și m‑am bu­cu­rat să văd că și dexonline.ro au avut o ini­ția­tivă si­mi­lară. Nu sun­tem pu­țini.

Dar se cu­vine să jus­ti­fic de ce în pre­zent am o mare se­ni­nă­tate când des­carc cul­tură de pe net – nu, n‑ați ghi­cit nu e doar pen­tru că nu pă­țesc ni­mic (deși con­tează și asta după cum toc­mai am măr­tu­ri­sit). Mo­ti­vul e cu to­tul al­tul. Eu cred că pro­blema e pre­țul cul­tu­rii, care mi se pare exor­bi­tant. Un DVD cu un film de ul­timă oră este peste 30€, iar dacă te duci la ci­nema poți să vezi fil­mul plă­tind de 8–10 ori mai pu­țin. Și de­clar aici ofi­cial că dacă un film ar costa în co­pie elec­tro­nică cât un bi­let la ci­nema, l‑aș cum­păra cu drag.

Pre­tex­tul cel mai des în­tâl­nit e că, dacă ai DVD, poți să‑l vezi de șapte ori sau de o sută de ori. Co­rect, dacă e vorba de vreo ca­po­do­peră pe care simt ne­voia să o re­văd, dar s‑ar pu­tea în egală mă­sură să-mi pară rău că l‑am cum­pă­rat – nu-mi ga­ran­tează ni­meni că îmi va place fil­mul, în ca­zul ăsta îmi va da ci­neva ba­nii îna­poi pe DVD și even­tual o des­pă­gu­bire pen­tru tim­pul pier­dut? Cul­tura nu are spe­ci­fi­ca­ții teh­nice pe care să le poți ve­ri­fica în pre­a­la­bil și să te asi­guri că e ceea ce do­rești, așa că eu îmi iau niște ris­curi cum­pă­rând un bi­let sau un DVD. Pro­du­că­to­rii de cul­tură ar tre­bui să ac­cepte și ei că un cum­pă­ră­tor s‑ar pu­tea să vadă fil­mul de o mie de ori. Sau, dacă nu ac­ceptă acest risc, să le pot cere ba­nii îna­poi dacă ches­tia aia e o porcă­rie.

Ur­mă­to­rul pre­text e că un DVD poți să‑l îm­pru­muți pri­e­te­ni­lor sau să‑l vezi îm­pre­ună cu un grup mai mare – nu iau aici în cal­cul ci­ne­ma­to­gra­fele clan­des­tine, care pot fi con­tro­late prin alte in­stru­mente le­gale. E ade­vă­rat, aș pu­tea. Dar toc­mai asta e poanta, nu e si­gur că am să fac asta. Și-atunci care e re­plica pro­du­că­to­ru­lui? Mă ta­xează din prima ca și cum aș face‑o? He­e­e­lo­ooo! Pre­zum­ția de bună in­ten­ție unde e? Păi dim­po­trivă, dacă îmi iei atâ­ția bani, chiar mă în­cu­ra­jezi să fac asta. Și cum vor con­trola co­pi­ile de DVD? Ne per­che­zi­țio­nează pe stradă? Că alea nu cir­culă pe In­ter­net…

Apoi ar mai fi fap­tul ca există o can­ti­tate imensă de pro­duc­ții ar­tis­tice de va­loare care au o anu­mită ve­chime, dar nu sunt li­bere pen­tru pu­blic, pen­tru că mai sunt niște flă­căi care vor să mai mulgă niște bani pe ele. Nu mi se pare mo­ral să men­ții res­tric­ții pe  opere ar­tis­tice, ori­cum ar fi re­a­li­zate, pen­tru că sunt niște moș­te­ni­tori ai drep­tu­ri­lor in­te­lec­tu­ale. Oa­me­nii ăia nu au nici o con­tri­bu­ție, de cele mai multe ori. Ar­tis­tul a mu­rit? Dum­ne­zeu să‑l ierte, opera lui trece în pa­tri­mo­niul pu­blic. În fond nu asta ne do­rim, să răs­pân­dim cul­tura, să pro­gre­săm spi­ri­tual ca spe­cie? Cum dracu’ fa­cem asta dacă nu poți citi o carte scrisă acum cinci­zeci de ani fără să plă­tești?

În plus sunt stu­pe­fiat de câte tâm­pe­nii se pot pro­duce sub nu­mele de cul­tură. Des­chi­deți orice ca­nal de mu­zică și ur­mă­riți o oră ce se în­tâm­plă acolo – dacă aia e mu­zică, cul­tură, artă, eu sunt preot ir­lan­dez. Bani arun­cați cu lo­pata pe tot fe­lul de pa­ra­șute vop­site în toate cu­lo­rile pămân­tu­lui, aproape dez­bră­cate, cu vo­cile pre­lu­crate elec­tro­nic ca să sune cât de cât. Dau din fund și din țâțe și pre­tind că asta e artă și tre­buie plătită. Eu cred că ar tre­bui să se­pa­răm no­țiu­nea de di­ver­tis­ment de cea de cul­tură. Dacă as­culți ce com­pune de pildă Sting – ra­fi­na­men­tul mu­zi­cal, ori­gi­na­li­ta­tea, fru­mu­se­țea și sem­ni­fi­ca­ția pro­fundă a ver­su­ri­lor – nu poți să ac­cepți că e din ace­eași clasă cu An­dreea Bă­nică (nu știu ce mi‑a ve­nit cu in­di­vida asta, e pri­mul nume de nuli­tate care mi‑a tre­cut prin minte). Iar dacă e vorba de di­ver­tis­ment pen­tru gus­turi în­do­iel­nice să nu poată fi ta­xat la ace­eași bani ca și cul­tura au­ten­tică. Un fel de mer­cu­rial: dacă nu e cul­tură, atunci e low cost. Tare aș fi cu­rios în ca­zul ăsta ce Porsche Ca­yenne or să mai con­ducă nuli­tă­țile as­tea care acum se pre­tind ar­tiști de ta­lie mondi­ală. Pen­tru că e ab­so­lut obs­cen, și la noi și în orice țară, mo­dul în care tră­iesc și se com­portă așa-zi­sele ve­dete și pro­du­că­to­rii din spa­tele lor. Și din­colo de obs­ce­ni­tate, au re­u­șit să in­ducă mul­tor ti­neri că asta e re­țeta de suc­ces – nu‑i ne­voie de ta­lent, ci de tu­peu și pro­mo­vare. Ia ui­tați-vă de pildă la ăș­tia. Cică ar fi unii care îi aș­tep­tau să re­vină. Din nou.

La fel se în­tâm­plă și cu ci­ne­ma­to­gra­fia. Cred că dacă am aduna toate pro­duc­ți­ile anu­ale mondi­ale și am avea timp să le ve­dem pe toate, ne-am pune mâi­nile în cap. Câți bani iro­siți, cât timp pier­dut ca să faci tot fe­lul de idi­oțe­nii de pe­li­cule care nu au nici un fel de va­lențe ar­tis­tice. Ma­jo­ri­ta­tea lor însă le gă­sești pe raf­tu­rile ma­ga­zi­ne­lor de spe­cia­li­tate și o să-mi spu­neți că or să zacă acolo. Poate, dar s‑au con­su­mat in­cre­di­bile re­surse cu ele și, în plus, s‑ar pu­tea ca un nu­măr de spec­ta­tori să cre­adă că aia e cul­tură, că așa arată arta: niște mor­mane de mu­șchi fără cre­ier, care îm­part pumni și gloanțe și se mă­ce­lă­resc în­tre ei. În schimb dacă ar fi la ca­te­go­ria low cost s‑ar gândi de mai multe ori dacă își scot ba­nii din porcă­ria pe care vor s‑o arunce pe piață.

Îmi ima­gi­nez un fel de liga su­pe­ri­oară de cul­tură, unde ac­cezi nu­mai după ce de­mon­strezi în mod con­stant că ai un ta­lent real. Nu-mi dau seama cum s‑ar pu­tea apre­cia dacă un show­man e ar­tist – poate printr‑o co­mi­sie spe­cială, poate pe baza unor cri­te­rii ar­tis­tice clar de­fi­nite, îmi dau seama că e greu, dar ceva tre­buie fă­cut, alt­min­teri co­piii noș­tri vor con­clu­ziona că Nico­lae Guță e un ar­tist mai mare de­cât Pa­va­rotti, pen­tru că vinde mai bine și place mai mul­tora. Par­don, co­rect era “place la mai mulți”. Că e vorba de Guță, nu de Pa­va­rotti.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.