Guță versus Pavarotti

Eu mai descarc câte un film, un album de muz­ică sau o carte, așa cum face aproape toată lumea și pe cuvânt de onoare că nu mă simt vino­vat deloc. Recunosc că aș fi deza­măgit să se intro­ducă niște legi urâte pe tema asta și prob­a­bil că m‑aș gândi de două ori înainte s‑o mai fac. Nu mă încântă ideea că niște băieți ar sta cu ochii pe ce tranzitez eu pe net și m‑ar pândi să vadă când am căl­cat pe bec. De aia m‑am ală­tu­rat moral protes­tu­lui de la Wikipedia și m‑am bucu­rat să văd că și dexonline.ro au avut o iniția­tivă sim­i­lară. Nu sun­tem puțini.

Dar se cuvine să jus­tific de ce în prezent am o mare sen­ină­tate când descarc cul­tură de pe net – nu, n‑ați ghicit nu e doar pen­tru că nu pățesc nimic (deși con­tează și asta după cum toc­mai am măr­tur­isit). Motivul e cu totul altul. Eu cred că prob­lema e prețul cul­turii, care mi se pare exor­bi­tant. Un DVD cu un film de ultimă oră este peste 30€, iar dacă te duci la cin­ema poți să vezi fil­mul plătind de 8–10 ori mai puțin. Și declar aici ofi­cial că dacă un film ar costa în copie elec­tron­ică cât un bilet la cin­ema, l‑aș cumpăra cu drag.

Pre­tex­tul cel mai des întâl­nit e că, dacă ai DVD, poți să‑l vezi de șapte ori sau de o sută de ori. Corect, dacă e vorba de vreo capodop­eră pe care simt nevoia să o revăd, dar s‑ar putea în egală măsură să-mi pară rău că l‑am cumpărat – nu-mi garan­tează nimeni că îmi va place fil­mul, în cazul ăsta îmi va da cineva banii înapoi pe DVD și even­tual o despăgu­bire pen­tru tim­pul pier­dut? Cul­tura nu are speci­fi­cații tehnice pe care să le poți ver­i­fica în pre­al­a­bil și să te asig­uri că e ceea ce dorești, așa că eu îmi iau niște riscuri cumpărând un bilet sau un DVD. Pro­ducă­torii de cul­tură ar tre­bui să accepte și ei că un cumpără­tor s‑ar putea să vadă fil­mul de o mie de ori. Sau, dacă nu acceptă acest risc, să le pot cere banii înapoi dacă ches­tia aia e o por­cărie.

Urmă­torul pre­text e că un DVD poți să‑l împru­muți pri­ete­nilor sau să‑l vezi împre­ună cu un grup mai mare – nu iau aici în cal­cul cin­e­matografele clan­des­tine, care pot fi con­tro­late prin alte instru­mente legale. E ade­vărat, aș putea. Dar toc­mai asta e poanta, nu e sigur că am să fac asta. Și-atunci care e replica pro­ducă­toru­lui? Mă tax­ează din prima ca și cum aș face‑o? Heeeloooo! Prezumția de bună intenție unde e? Păi dim­potrivă, dacă îmi iei atâția bani, chiar mă încu­ra­jezi să fac asta. Și cum vor con­trola copi­ile de DVD? Ne perchez­iționează pe stradă? Că alea nu cir­culă pe Inter­net…

Apoi ar mai fi fap­tul ca există o can­ti­tate imensă de pro­ducții artis­tice de val­oare care au o anu­mită vechime, dar nu sunt libere pen­tru pub­lic, pen­tru că mai sunt niște flăcăi care vor să mai mulgă niște bani pe ele. Nu mi se pare moral să menții restricții pe  opere artis­tice, oricum ar fi real­izate, pen­tru că sunt niște moșten­i­tori ai drep­turilor int­elec­tuale. Oamenii ăia nu au nici o con­tribuție, de cele mai multe ori. Artis­tul a murit? Dum­nezeu să‑l ierte, opera lui trece în pat­ri­mo­niul pub­lic. În fond nu asta ne dorim, să răspândim cul­tura, să pro­gresăm spir­i­tual ca specie? Cum dracu’ facem asta dacă nu poți citi o carte scrisă acum cin­cizeci de ani fără să plătești?

În plus sunt stu­pe­fiat de câte tâm­penii se pot pro­duce sub numele de cul­tură. Deschideți orice canal de muz­ică și urmăriți o oră ce se întâm­plă acolo – dacă aia e muz­ică, cul­tură, artă, eu sunt preot irlan­dez. Bani arun­cați cu lopata pe tot felul de parașute vop­site în toate culo­rile pămân­tu­lui, aproape dezbră­cate, cu vocile pre­lu­crate elec­tronic ca să sune cât de cât. Dau din fund și din țâțe și pretind că asta e artă și tre­buie plătită. Eu cred că ar tre­bui să sep­a­răm noți­unea de diver­tis­ment de cea de cul­tură. Dacă asculți ce com­pune de pildă Sting – rafi­na­men­tul muz­i­cal, orig­i­nal­i­tatea, fru­musețea și sem­nifi­cația pro­fundă a ver­surilor – nu poți să accepți că e din aceeași clasă cu Andreea Bănică (nu știu ce mi‑a venit cu indi­vida asta, e primul nume de nuli­tate care mi‑a tre­cut prin minte). Iar dacă e vorba de diver­tis­ment pen­tru gus­turi îndoiel­nice să nu poată fi taxat la aceeași bani ca și cul­tura aut­en­tică. Un fel de mer­cu­r­ial: dacă nu e cul­tură, atunci e low cost. Tare aș fi curios în cazul ăsta ce Porsche Cayenne or să mai con­ducă nulitățile astea care acum se pretind artiști de talie mon­di­ală. Pen­tru că e abso­lut obscen, și la noi și în orice țară, modul în care trăi­esc și se com­portă așa-zisele vedete și pro­ducă­torii din spatele lor. Și din­colo de obscen­i­tate, au reușit să inducă mul­tor tineri că asta e rețeta de suc­ces – nu‑i nevoie de tal­ent, ci de tupeu și pro­movare. Ia uitați-vă de pildă la ăștia. Cică ar fi unii care îi aștep­tau să revină. Din nou.

La fel se întâm­plă și cu cin­e­matografia. Cred că dacă am aduna toate pro­ducți­ile anuale mon­di­ale și am avea timp să le vedem pe toate, ne-am pune mâinile în cap. Câți bani irosiți, cât timp pier­dut ca să faci tot felul de idioțenii de pelicule care nu au nici un fel de valențe artis­tice. Majori­tatea lor însă le găsești pe raf­turile mag­a­zinelor de spe­cial­i­tate și o să-mi spuneți că or să zacă acolo. Poate, dar s‑au con­sumat incred­i­bile resurse cu ele și, în plus, s‑ar putea ca un număr de spec­ta­tori să creadă că aia e cul­tură, că așa arată arta: niște mor­mane de mușchi fără creier, care împart pumni și gloanțe și se măcelăresc între ei. În schimb dacă ar fi la cat­e­go­ria low cost s‑ar gândi de mai multe ori dacă își scot banii din por­căria pe care vor s‑o arunce pe piață.

Îmi imag­inez un fel de liga supe­rioară de cul­tură, unde accezi numai după ce demon­strezi în mod con­stant că ai un tal­ent real. Nu-mi dau seama cum s‑ar putea apre­cia dacă un show­man e artist – poate printr‑o comisie spe­cială, poate pe baza unor cri­terii artis­tice clar def­i­nite, îmi dau seama că e greu, dar ceva tre­buie făcut, alt­minteri copiii noștri vor con­cluziona că Nico­lae Guță e un artist mai mare decât Pavarotti, pen­tru că vinde mai bine și place mai mul­tora. Par­don, corect era “place la mai mulți”. Că e vorba de Guță, nu de Pavarotti.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu