Pe loc repaos

Din când în când mass‐media româ­nească scoate în prim‐plan pro­blema pen­si­i­lor de mili­tar și ne dă exem­ple de “oameni care și‐au ser­vit patria” timp de trei­zeci și ceva de ani și care acum sunt nedrep­tă­țiți prin mic­șo­ra­rea pen­si­i­lor. Și de fie­care dată ches­tia mă ener­vează teri­bil. De data asta însă fac gălă­gie. Adică scriu.

Pen­tru înce­put să eli­mi­năm orice con­fu­zie: nu mă bucură atunci când aud că unor oameni aflați la pen­sie li se reduc veni­tu­rile. Bătrâ­nii sunt mai vul­ne­ra­bili decât ori­care din­tre noi toți în Româ­nia actu­ală, din două motive: întâi pen­tru că aproape nici unul din­tre ei nu are nici o cali­fi­care potri­vită vre­mu­ri­lor de acum, apoi pen­tru că anga­ja­to­rii dis­cri­mi­nează des­tul de evi­dent pe cei aflați la vâr­sta a treia. Așa că mi s‐ar părea nor­mal să avem com­pa­siune și soli­da­ri­tate pen­tru gene­ra­ți­ile care au mun­cit majo­ri­ta­tea vie­ții în comu­nism – e ade­vă­rat că au păca­tele lor, că une­ori ne trag îna­poi prin ide­ile lor pro­let­cul­tiste, că s‐au învă­țat să existe un stat de tip tătuc care are res­pon­sa­bi­li­ta­tea tutu­ror, dar totuși… Sunt până la urmă părin­ții și buni­cii noș­tri.

Când vine însă vorba des­pre mili­tari și aud expre­sia șablo­nardă cu ser­vi­tul patriei, uit de ce am spus mai îna­inte. Mă ia așa cu un ver­tij. Păi, frați români, chiar ni s‐a pus pâcla pe cre­ier? Chiar am uitat ce s‐a întămplat în ulti­mii 65 de ani? Vă spun eu: a fost pace! N‐a fost nici un răz­boi, nici un deranj. Domnii ofi­țeri și sub­o­fi­țeri au mers în uni­tate, au muș­tru­luit niște mili­tari în ter­men, au luat câte o mică șpagă ca să dea o învo­ire în oraș sau o per­mi­sie acasă și s‐au întors teferi și nevă­tă­mați la locu­in­țele lor. Care locu­ințe le aveau gra­tuit de la stat. La fel ca și îmbră­că­min­tea, încăl­ță­min­tea, bile­tele de tren, bile­tele în sta­țiuni și la mare, mân­ca­rea de la prănz din popota uni­tă­ții. Plus sala­riu con­form cu gra­dul. Plus solda. Plus pen­sio­na­rea la o vâr­stă mult mai mică decât cei­lalți anga­jați. Ce res­pon­sa­bi­li­tăți difi­cile au avut? Nici una. Ce gre­u­tăți i‐au apă­sat? Nici una. Atunci de ce e nevoie să îi pri­vim cu admi­ra­ție, să îi tra­tăm dife­ren­țiat? Sunt o mie de mese­rii mai grele și mai com­pli­cate decât aceea de ofi­țer în Româ­nia.

Cine a făcut armata își mai amin­tește cu sigu­ranță des­pre cum era viața de APVist, cum se spu­nea. Armată Pe Viață era un fel de frondă împo­triva celor care aveau această mese­rie, un fel de insultă fără obiect pen­tru că ei nu o per­ce­peau așa. Pen­tru recru­tul sosit în uni­ta­tea mili­tară, viața de pri­va­țiuni care urma era o pedeapsă de care ar fi făcut aproape orice ca să scape. Pen­tru ofi­țeri și sub­o­fi­țeri, nu. Veneau dimi­neața “la pro­gram”, cum se spu­nea, urma rapor­tul de dimi­neață, acti­vi­tă­țile cu trupa, prân­zul la popotă, încă un pic de acti­vi­tate și apoi acasă. La patru după‐masa nu mai era nici urmă de ei, cu excep­ția celor care rămâ­neau de ser­vi­ciu. O dată pe an tre­bu­iau să meargă la munci agri­cole cu sol­da­ții, unde se învâr­teau ca niște vătafi prin­tre ei, atenți să nu cumva să chiu­lească. Dacă nu se făcea norma – târâș pe coate și genunchi. Dacă crâc­neai și aveai prea multă per­so­na­li­tate – la “țam­bal”. Adică arest.

Armata era locul unde tine­rii erau aduși pen­tru a li se frânge per­so­na­li­ta­tea prin metoda uni­for­mi­ză­rii. Era anti­ca­mera soci­e­tă­ții în care urmau să tră­i­ască, iar acea soci­e­tate nu avea nevoie de indi­vizi cu per­so­na­li­tate și tem­pe­ra­ment. Dim­po­trivă, obe­diența și des­cur­că­ris­mul erau la mare pre­țu­ire. Și exact asta te învăța armata. Des­păr­țit de pro­tec­ția fami­liei, erai stri­vit de regu­la­mente și legi care ți se împo­tri­veau dacă ieșeai din rând. Tre­buia să te supui. Iar dacă voiai să ți se slă­bească lesa, ți se arăta că te poți des­curca. O șpagă mai mică sau mai mare îți adu­cea drep­tul de a te îmbăta în oraș, de a avea o pere­che de bocanci mai noi, izmene mai curate. Totul se putea rezolva con­tra unui cost. Orice se putea pro­cura, dar nu prin furt, pen­tru că “în armată nu se fură, ci se com­ple­tează” prin des­com­ple­ta­rea sto­cu­ri­lor din maga­zii, care aveau aproape toate inven­tare fal­si­fi­cate.

În munca asta de uni­for­mi­zare a per­so­na­li­tă­ți­lor, cadrele mili­tare au avut inge­ni­o­zi­tăți demne de lagă­rele de con­cen­trare. Cei care te uzau psi­hic și fizic nu erau direct ei, ci “biba­nii” – mili­ta­rii în ter­men care se aflau deja de un an în armată – care pri­meau această sar­cină direct de la ofi­țeri. Pen­tru că fuse­seră chi­nu­iți la rân­dul lor de alții, biba­nii con­si­de­rau că e de dato­ria lor să‐i ia în pri­mire pe “pufani” – noii veniți – și să‐i învețe regu­lile cazar­mei. Urma o serie de măsuri dis­ci­pli­nare sub forma instruc­ției pre­lun­gite, a aler­ga­tu­lui prin noroi, a târâi­tu­lui prin praf, a aler­ga­tu­lui cu masca pe figură, a mer­su­lui în pasul piti­cu­lui care pedep­seau aba­te­rile ine­rente ale unui grup de oameni care până ieri tră­i­seră liberi de con­strân­ge­rile regu­la­men­te­lor mili­tare și nu erau obiș­nu­iți să‐și cen­zu­reze com­por­ta­men­tele. Gre­șe­ala era ine­rentă, pedeapsa era impla­ca­bilă. Cei ce au citit “Feno­me­nul Pitești” – car­tea lui Paul Goma – își amin­tesc desi­gur că așa pro­ce­dau tor­țio­na­rii: tor­tu­rau unii pri­zo­ni­eri până cănd cedau, apoi îi folo­seau pen­tru a tor­tura pe alții. Sigur, nu se com­pară tor­tura din închi­sori cu ce se întâm­pla în uni­tă­țile mili­tare, dar meca­nis­mul era iden­tic: folo­sești frus­ta­rea unora pen­tru a crea frus­tra­rea altora. Un per­pe­tuum mobile per­fect, nu era nevoie decât să‐l por­nești.

Se spu­nea că armata te face băr­bat. Era foarte ade­vă­rat, în sens fizic. Antre­na­men­tele fizice te întă­reau cu ade­vă­rat. Zi după zi de efort fizic, la vâr­sta la care dezvol­ta­rea fizi­o­lo­gică încă nu s‐a înche­iat, fiind încă loc de per­fec­țio­nare, adu­cea în majo­ri­ta­tea cazu­ri­lor un trup for­ti­fi­cat. In cor­pore sano. Din punct de vedere psi­hic însă era un ade­vă­rat măcel. Coman­damen­tele erau rezu­mate sim­plu de sin­tagma “ordi­nul se exe­cută, nu se dis­cută”. Rațiu­nea se cerea ampu­tată, ino­va­ția era inter­zisă, logica era supri­mată. Mens sana se tra­du­cea în prac­tică printr‐un soi de auto­lo­bo­to­mie impusă, sub ame­nin­ța­rea pedep­sei dis­ci­pli­nare. Dacă gân­deai, erai pedep­sit.

Cam în asta a con­stat munca ofi­țe­ri­lor români în ulti­mii 65 de ani. Au aju­tat regi­mul comu­nist să educe tine­re­tul în spi­ri­tul unei soci­e­tăți soci­a­liste mul­ti­la­te­ral dezvol­tate. Și aș spune că au făcut o treabă a nai­bii de bună. De asta mă apucă ner­vii când aud șablo­nul cu “oame­nii care și‐au ser­vit patria”. Au ser­vit pe dracu’!

Astăzi armata a deve­nit ceea ce e nor­mal să fie: o pro­fe­sie. Îi plătim să se antre­neze și să ne asi­gure că putem fi apă­rați. Că se duc prin Kosovo, Afga­nis­tan și Irak e o cu totul altă isto­rie – o fac pen­tru banii fru­moși pe care îi câștigă acolo, nu pen­tru că sunt mar­tiri sacri­fi­cați. Din când în când se întămplă să o mai pățească unul din­tre ei – e regre­ta­bil – dar și când ești șofer pro­fe­si­o­nist se poate întâm­pla să mori la ser­vici. Asta e, când ai luat o armă în mână și ți‐ai făcut din asta o pro­fe­sie, ești con­ști­ent că de par­tea cea­laltă a bari­ca­dei sunt unii a căror țintă ai deve­nit. Ți‐ai asu­mat acest risc, poate pen­tru bani, poate pen­tru că îți place adre­na­lina, poate pen­tru că la alt­ceva nu te prea pri­cepi.

Deci, domni­lor ofi­țeri și sub­o­fi­țeri în rezervă, vă rog să nu pro­fi­tați de uni­for­mele pe care le pur­tați ca să vă dați eroi. Ați fost niște anga­jați, ca noi toți cei­lalți. Ba chiar unii pri­vi­le­gi­ați. Așa că pe loc repaos!


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Claudia

    Ar mai fi de men­tio­nat numele sonore din poli­tica, per­soane carora li s‐a acor­dat gra­dul de gene­ral (gene­ral maior in rezerva). Pro­ba­bil pen­tru merite deo­se­bite in lupta impo­triva gri­pei avi­are, gro­pi­lor din Bucu­resti si mai­da­ne­zi­lor. Of, rid si cur­cile.…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu