Pe loc repaos

Din când în când mass-media românească scoate în prim-plan prob­lema pen­si­ilor de mil­i­tar și ne dă exem­ple de “oameni care și-au servit patria” timp de treizeci și ceva de ani și care acum sunt nedrep­tățiți prin micșo­rarea pen­si­ilor. Și de fiecare dată ches­tia mă enervează teri­bil. De data asta însă fac gălăgie. Adică scriu.

Pen­tru început să elim­inăm orice con­fuzie: nu mă bucură atunci când aud că unor oameni aflați la pen­sie li se reduc ven­i­turile. Bătrânii sunt mai vul­ner­a­bili decât ori­care din­tre noi toți în Româ­nia actu­ală, din două motive: întâi pen­tru că aproape nici unul din­tre ei nu are nici o cal­i­fi­care potriv­ită vre­murilor de acum, apoi pen­tru că anga­ja­torii dis­crim­inează destul de evi­dent pe cei aflați la vârsta a treia. Așa că mi s‑ar părea nor­mal să avem com­pa­si­une și sol­i­dar­i­tate pen­tru gen­er­ați­ile care au muncit majori­tatea vieții în comu­nism – e ade­vărat că au păcatele lor, că une­ori ne trag înapoi prin ideile lor pro­letcultiste, că s‑au învățat să existe un stat de tip tătuc care are respon­s­abil­i­tatea tuturor, dar totuși… Sunt până la urmă părinții și bunicii noștri.

Când vine însă vorba despre mil­i­tari și aud expre­sia șablonardă cu servi­tul patriei, uit de ce am spus mai înainte. Mă ia așa cu un ver­tij. Păi, frați români, chiar ni s‑a pus pâcla pe creier? Chiar am uitat ce s‑a întăm­plat în ultimii 65 de ani? Vă spun eu: a fost pace! N‑a fost nici un război, nici un der­anj. Dom­nii ofițeri și sub­ofițeri au mers în uni­tate, au muștru­luit niște mil­i­tari în ter­men, au luat câte o mică șpagă ca să dea o învoire în oraș sau o per­misie acasă și s‑au întors teferi și nevătă­mați la locuințele lor. Care locuințe le aveau gra­tuit de la stat. La fel ca și îmbrăcămintea, încălțămintea, biletele de tren, biletele în stați­uni și la mare, mân­carea de la prănz din popota unității. Plus salariu con­form cu gradul. Plus solda. Plus pen­sion­area la o vârstă mult mai mică decât ceilalți anga­jați. Ce respon­s­abil­ități difi­cile au avut? Nici una. Ce greutăți i‑au apăsat? Nici una. Atunci de ce e nevoie să îi privim cu admi­rație, să îi tratăm difer­ențiat? Sunt o mie de meserii mai grele și mai com­pli­cate decât aceea de ofițer în Româ­nia.

Cine a făcut armata își mai amintește cu sig­u­ranță despre cum era viața de APVist, cum se spunea. Armată Pe Viață era un fel de frondă împotriva celor care aveau această meserie, un fel de insultă fără obiect pen­tru că ei nu o per­ce­peau așa. Pen­tru recru­tul sosit în uni­tatea mil­i­tară, viața de pri­vați­uni care urma era o pedeapsă de care ar fi făcut aproape orice ca să scape. Pen­tru ofițeri și sub­ofițeri, nu. Veneau dimineața “la pro­gram”, cum se spunea, urma rapor­tul de dimineață, activ­itățile cu trupa, prânzul la popotă, încă un pic de activ­i­tate și apoi acasă. La patru după-masa nu mai era nici urmă de ei, cu excepția celor care rămâneau de ser­vi­ciu. O dată pe an tre­buiau să meargă la munci agri­cole cu sol­dații, unde se învârteau ca niște vătafi printre ei, atenți să nu cumva să chi­ulească. Dacă nu se făcea norma – târâș pe coate și genunchi. Dacă crâc­neai și aveai prea multă per­son­al­i­tate – la “țam­bal”. Adică arest.

Armata era locul unde tinerii erau aduși pen­tru a li se frânge per­son­al­i­tatea prin metoda uni­formizării. Era anti­cam­era soci­etății în care urmau să trăi­ască, iar acea soci­etate nu avea nevoie de indi­vizi cu per­son­al­i­tate și tem­pera­ment. Dim­potrivă, obe­di­ența și des­cur­căris­mul erau la mare prețuire. Și exact asta te învăța armata. Despărțit de pro­tecția fam­i­liei, erai strivit de reg­u­la­mente și legi care ți se împotriveau dacă ieșeai din rând. Tre­buia să te supui. Iar dacă voiai să ți se slăbească lesa, ți se arăta că te poți des­curca. O șpagă mai mică sau mai mare îți aducea drep­tul de a te îmbăta în oraș, de a avea o pereche de bocanci mai noi, izmene mai curate. Totul se putea rezolva con­tra unui cost. Orice se putea procura, dar nu prin furt, pen­tru că “în armată nu se fură, ci se com­pletează” prin descom­pletarea stocurilor din mag­a­zii, care aveau aproape toate inventare fal­sifi­cate.

În munca asta de uni­formizare a per­son­al­ităților, cadrele mil­itare au avut inge­nioz­ități demne de lagărele de con­cen­trare. Cei care te uzau psi­hic și fizic nu erau direct ei, ci “bibanii” – mil­i­tarii în ter­men care se aflau deja de un an în armată – care primeau această sarcină direct de la ofițeri. Pen­tru că fus­eseră chinuiți la rân­dul lor de alții, bibanii con­sid­erau că e de dato­ria lor să‑i ia în prim­ire pe “pufani” – noii veniți – și să‑i învețe reg­ulile cazarmei. Urma o serie de măsuri dis­ci­pli­nare sub forma instrucției pre­lun­gite, a aler­gat­u­lui prin noroi, a târâi­t­u­lui prin praf, a aler­gat­u­lui cu masca pe fig­ură, a mer­su­lui în pasul pitic­u­lui care pedepseau aba­ter­ile iner­ente ale unui grup de oameni care până ieri trăis­eră liberi de con­strân­ger­ile reg­u­la­mentelor mil­itare și nu erau obișnuiți să-și cen­zureze com­por­ta­mentele. Greșeala era iner­entă, pedeapsa era impla­ca­bilă. Cei ce au citit “Fenomenul Pitești” – cartea lui Paul Goma – își amintesc desigur că așa pro­cedau torționarii: tor­tu­rau unii pri­zonieri până cănd cedau, apoi îi foloseau pen­tru a tor­tura pe alții. Sigur, nu se com­pară tor­tura din închisori cu ce se întâm­pla în unitățile mil­itare, dar mecan­is­mul era iden­tic: folosești frustarea unora pen­tru a crea frus­trarea altora. Un per­petuum mobile per­fect, nu era nevoie decât să‑l pornești.

Se spunea că armata te face băr­bat. Era foarte ade­vărat, în sens fizic. Antre­na­mentele fiz­ice te întăreau cu ade­vărat. Zi după zi de efort fizic, la vârsta la care dez­voltarea fizio­log­ică încă nu s‑a încheiat, fiind încă loc de per­fecționare, aducea în majori­tatea cazurilor un trup for­ti­fi­cat. In cor­pore sano. Din punct de vedere psi­hic însă era un ade­vărat măcel. Coman­da­mentele erau rezu­mate sim­plu de sin­tagma “ordinul se exe­cută, nu se dis­cută”. Rați­unea se cerea ampu­tată, ino­vația era interzisă, log­ica era supri­mată. Mens sana se tra­ducea în prac­tică printr-un soi de autolo­bot­o­mie impusă, sub amenințarea pedep­sei dis­ci­pli­nare. Dacă gân­deai, erai pedep­sit.

Cam în asta a con­stat munca ofițer­ilor români în ultimii 65 de ani. Au aju­tat regimul comu­nist să educe tinere­tul în spir­i­tul unei soci­etăți social­iste mul­ti­lat­eral dez­voltate. Și aș spune că au făcut o tre­abă a naibii de bună. De asta mă apucă nervii când aud șablonul cu “oamenii care și-au servit patria”. Au servit pe dracu’!

Astăzi armata a devenit ceea ce e nor­mal să fie: o pro­fe­sie. Îi plă­tim să se antreneze și să ne asig­ure că putem fi apărați. Că se duc prin Kosovo, Afgan­istan și Irak e o cu totul altă isto­rie – o fac pen­tru banii fru­moși pe care îi câștigă acolo, nu pen­tru că sunt mar­tiri sac­ri­fi­cați. Din când în când se întăm­plă să o mai pățească unul din­tre ei – e regretabil – dar și când ești șofer pro­fe­sion­ist se poate întâm­pla să mori la ser­vici. Asta e, când ai luat o armă în mână și ți-ai făcut din asta o pro­fe­sie, ești conș­tient că de partea cealaltă a bar­i­cadei sunt unii a căror țintă ai devenit. Ți-ai asumat acest risc, poate pen­tru bani, poate pen­tru că îți place adren­a­lina, poate pen­tru că la altceva nu te prea pri­cepi.

Deci, dom­nilor ofițeri și sub­ofițeri în rez­ervă, vă rog să nu prof­i­tați de uni­formele pe care le pur­tați ca să vă dați eroi. Ați fost niște anga­jați, ca noi toți ceilalți. Ba chiar unii priv­i­le­giați. Așa că pe loc repaos!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Claudia

    Ar mai fi de men­tionat numele sonore din polit­ica, per­soane carora li s‑a acor­dat gradul de gen­eral (gen­eral maior in rez­erva). Prob­a­bil pen­tru merite deosebite in lupta impotriva gripei aviare, gropi­lor din Bucuresti si maid­anezilor. Of, rid si cur­cile.…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu