Înainte de ‘90 exista obiceiul de a scoate elevii și studenții la culesul recoltelor. An de an partidul, în imensa lui înțelepciune, socotea pe degete unde e nevoie de forța de muncă și dădea dispoziție să se pornească cohortele de tineri către câmpurile patriei. Cartofi, sfeclă, porumb, toate se cereau culese și duse în hambarele țării pentru a lua apoi drumul exportului. Datoria externă trebuia plătită și neatârnarea patriei depindea un pic și de brațele muncitoare ale fiecărui elev și student. Nu mă pot împiedica să nu fac o comparație cu situația Greciei de astăzi și să admit în sinea mea că, deși comuniștii erau stupizi când credeau că o țară poate să fie complet independentă economic, nici cu capitaliștii care încurajează consumul irațional, dus până la îndatorarea înrobitoare, nu mi‑e rușine. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc aici.
În liceu fiind, în fiecare toamnă se întâmpla să fim scoși din clase și să ajungem pe câmpurile patriei pentru a strânge recolta. În unii ani aceasta era, probabil, mai mare și trebuia mai mult timp pentru a duce la bun sfârșit culesul. Așa a fost în toamna anului 1981, când practica agricolă (așa se numea) s‑a prelungit mai mult decât era prevăzut. Săptămână după săptămână cursurile s‑au tot amânat și ne întrebam cu toții ce se va întâmpla cu materia trimestrului întâi. La fel se întrebau și profesorii noștri, dar în șoaptă, pentru că în vremurile acelea nu puteai să pui la îndoială dreapta judecată a partidului conducător și a luminatului său secretar general. Nu ne‑a rămas decât să așteptăm reluarea cursurilor, care a venit într-un târziu, ca o izbăvire pentru toți, adunându-ne înapoi între pereții școlii, de a căror imaginară strânsoare ne era deja dor.
E lesne de înțeles că în anul acela programa școlară a trebuit ajustată cumva. Timpul risipit în practica agricolă trebuia acum recuperat, pentru că materiile predate nu puteau să nu încapă în limitele a ceea ce rămăsese din anul școlar. Și cum toate se rezolvau simplu în vremea aceea, s‑au inventat recuperările. Recuperarea era o oră de clasă organizată după amiaza, în afara orelor de școală, un efort suplimentar făcut de profesor și de elevi pentru a reveni în ritmul firesc al programei școlare inițiale. Mulți profesori au preferat să accelereze putin ritmul în orele de curs normale, recuperând prin densitate. E drept, orele lor semănau cu un cros, cu o cursă contra cronometru. Substanța se pierdea vremelnic, până când programa era ajunsă din urmă, apoi respiram cu toții normal, oarecum relaxați. Alți dascăli ai noștri au vrut să păstreze ritmul firesc, deci ne-au chemat după-amiezele la școală, să facem ore suplimentare.
Domnul Doboș, profesorul nostru de silvicultură, a ales cea de‑a doua cale. De două ori pe săptămână veneam la școală de la patru la șase, ca să “recuperăm materia”. Cu timpul se crease un fel de pact nescris între el și noi, că orele astea suplimentare au doar rostul de a ne preda pentru a recupera materia și nu pentru a ne asculta. Se vede treaba că pactul ăsta exista doar in mintea noastră, pentru că în una din după-amiezi ne-am trezit că domnul profesor Doboș ne privește cu un zâmbet șugubăț și ne spune: scoateți o foaie de hârtie! Nu știu cum se mai întâmplă lucrurile în ziua de azi în învățământ, dar pe vremea aceea asta însemna un singur lucru: extemporal. După cum îi spune și numele, extemporalul era în afara timpului, neprogramat, neanunțat. Era o metodă de control inopinat, pentru a măsura gradul în care noi ne insușeam materia pe măsură ce avansam cu predarea. Am protestat anemic, dar domnul Doboș era neînduplecat. Așa că am scos un caiet, am rupt paginile alea din mijloc și le-am așezat pe bancă.
Îmi amintesc că eram extrem de calm. Nici urmă de emoție. M‑am mirat în sinea mea de această stare de spirit – de obicei înainte de teze și alte feluri de lucrări de verificare eram surescitat și emoționat, gândindu-mă la gradul de pregătire cu care mă prezentam și încercând să anticipez nota pe care aș putea s‑o obțin. De data asta nu eram deloc agitat. Aveam un calm nefiresc, care mă speria și pe mine și am realizat imediat cauza: habar n‑aveam materia predată in ultima vreme. Se spune că emoțiile dispar în două cazuri: când știi tot și când nu știi nimic. Eu eram în cea de‑a doua situație. Am privit foaia goală de hârtie și m‑am gândit că, indiferent ce subiect voi avea de tratat, ea va rămâne la fel de imaculată. Viața se simplifică enorm când nu știi nimic. Fericiți cei săraci cu duhul…
După obișnuita împărțire pe rânduri, a venit și momentul enunțării subiectelor. Rândul pe care mă aflam trebuia să descrie în toate amănuntele o insectă numită Lymantria dispar. Pe românește – omida păroasă a stejarului. Auzisem despre ea la orele precedente, dar nici măcar un amănunt nu mi se lipise de creier. Priveam în gol spre foaia goală și mă gândeam cum va arăta ea când o voi preda către profesor. A o lăsa complet goală mi se părea un gest de impolitețe, ca și cum i‑aș fi spus domnului Doboș că nu-mi pasă de materia lui. Asta era peste poate: venisem să mă fac silvicultor și tocmai la silvicultură să nu-mi dau interesul? Era clar, trebuia să scriu ceva. Ceea ce am și făcut.
După câteva zile au sosit rezultatele. După ce le‑a anunțat în clasă, profesorul Doboș, așa cum ne-am și așteptat, a discutat cu dirigintele nostru, Lolo Bar. Lolo a venit în clasă într‑o recreație, ne‑a privit peste ochelari și ne‑a spus: “dragă, am aflat că ați obținut niște rezultate deosebite”. Noi tăceam, conspirativ. Lolo a continuat: “numai note bune… de pildă Sfîrlogea, Murgu și Ciucanu ați luat zece, toți trei… la un loc”. Din clasă s‑a auzit un râs mânzesc. Dirigintele l‑a ochit pe Vasile Popa, care probabil că râdea mai cu poftă și i‑a zis: “Popa, nu râde că și tu ai luat patru… poate am să‑i trimit extemporalul lui taică-tău, ca să-și orneze sufrageria cu el”. Lolo zâmbea, mulțumit de glumița pe care o reușise. Vasile a privit în jos și a răspuns: “eu cred că, dacă i‑l trimiteți, are să-și orneze soba, pe dinăuntru, cu el”.
Vasile a sfârșit prin a fi dat afară din clasă, deși a protestat vehement, motivând că suntem în pauză. Din câte îmi amintesc a fost prima și ultima oară când cineva a fost dat afară din clasă în timpul recreației. Episodul s‑a încheiat, noi rămâneam cu datoria de a ne îndrepta notele. După plecarea dirigintelui ne-am întrecut între noi ca să aflăm cine a luat cea mai cinstită notă de trei, cea mai mică acordată de profesorul de silvicultură. Rămân și astăzi la opinia că acest merit mi se cuvine, prin lapidaritatea textului și nuanța de insolență pe care o cuprindea singura frază consemnată pe foaia de hârtie: Omida păroasă a stejarului este păroasă și trăiește în stejar.
1:03
poate daca desenai una erai si mai lapidar. Ca de insolent…!
1:03
Nu, că făcea cât o mie de cuvinte…
7:03
Dacă aș fi știut cum arată cred că scoteam măcar un cinci. Îi descriam ochișorii, piciorușele… 🙂