Nu pu­tem trăi în dez­a­cord cu noi în­șine, ori­cât de buni sau de răi am fi fi­e­care din­tre noi. Te poți pre­face un timp, poți juca un rol ară­tându-ți ca­li­tă­țile de ac­tor, dar mai de­vreme sau mai târ­ziu tre­buie să te în­torci în matca pro­pri­u­lui eu. Une­ori mă gân­desc că ma­rii ac­tori, cei care ne con­ving prin in­ter­pre­tă­rile lor, s‑ar pu­tea să se ră­tă­cească pe dru­mul aces­tei în­toar­ceri ca­tre sine – se spune că la­bi­rin­tul ză­mi­slit de aceste ie­șiri din pro­pria exis­tență este ca un lung co­ri­dor cu multe uși de o parte și de alta și că multe din ușile ace­lea se des­chid că­tre ne­bu­nie. Poate ar tre­bui să re­for­mu­lez prima pro­po­zi­ție: nu pu­tem trăi prea mult timp în dez­a­cord cu noi înșine.

Și, de fapt, cine sun­tem noi în­șine? Ne mai pu­nem oare în­tre­ba­rea asta com­pli­cată, mă­car din când în când, așa… de amo­rul ar­tei?!? Ne mai in­te­re­sează să știm cine sun­tem? Mai avem timp să ne în­tre­băm asta în timp ce sun­tem atât de pre­o­cu­pați să avem? Nu vă gră­biți, chi­b­zu­iți cu grijă la această în­tre­bare, chiar dacă vi se pare că știți deja răspunsul. 

Poate pa­rea ciu­dat, dar în­treg exer­ci­țiul de­mo­cra­ției se ba­zează pe ideea că ne in­te­re­sează cine sun­tem, că vrem să im­preg­năm lu­mea cu spi­ri­tul și ra­țiu­nea noas­tră. Nu con­tează ce avem, ci ceea ce gân­dim, deci ceea ce sun­tem. Co­gito, ergo sum. Bo­gat sau să­rac, ești che­mat să-ți spui opi­nia asu­pra ce­tă­ții și a mer­su­lui ei, în ca­li­ta­tea ta su­premă de fi­ință umană în­zes­trată prin naș­tere cu drep­tul de a‑ți afirma exis­tența. Fru­moase prin­ci­pii. Te poți ușor în­flă­căra atunci când le afirmi sau când tre­buie să le aperi. Doar un sin­gur fir de în­do­ială se stre­coară prin minte atunci când în­cepi să te în­trebi ce în­seamnă mai exact a‑ți afirma exis­tența. Și așa ne în­toar­cem la co­gito, ergo sum. Exiști în mă­sura în care gân­dești. Cu alte cu­vinte drep­tul de a te pro­nunța asu­pra tre­bu­ri­lor ce­tă­ții de­pinde de mă­sura în care gân­dești. În lu­mea re­ală lu­cru­rile se în­tâm­plă alt­fel. Nu ți se cere să ra­țio­nezi. Dim­po­trivă. Tre­buie doar să ac­cepți câ­teva min­ciuni bine ti­clu­ite. Sau câ­teva ki­lo­grame de mă­lai și o pe­re­che de ci­zme de cauciuc.

Pe de altă parte, acolo unde ne do­rim să fim efi­cienți, nu apli­căm de­mo­cra­ția. În com­pa­ni­ile de suc­ces ale lu­mii – în cele care as­tăzi au re­u­șit să pro­ducă pro­fit în mod con­stant – se prac­tică auto­cra­ția. Există un grup re­la­tiv mic de oa­meni care le spun ce­lor de mai jos ce tre­buie să facă, care le spun al­tora de mai jos ce tre­buie să facă și tot așa până la un grup mai mare de oa­meni care fac ceea ce li s‑a spus. Dacă nu-ți con­vine ceea ce tre­buie să faci, nu ai drep­tul la opi­nie (sau îl ai doar de formă), așa că nu există de­cât va­ri­anta să pleci. Se spune că ni­meni nu te ține le­gat de o com­pa­nie dacă nu ești de acord cu ac­ti­vi­ta­tea și prin­ci­pi­ile ei. Stricto sensu, e ade­vă­rat. Dar de­vreme ce toate com­pa­ni­ile sunt or­ga­ni­zate la fel, nu prea ai de fapt de­cât li­ber­ta­tea de a‑ți alege su­ve­ra­nul. A se citi acționarul.

Opt ore pe zi mun­cim într‑o com­pa­nie. Opt ore sun­tem ce­tă­țeni li­beri, într‑o țară de­mo­cra­tică. Iar alte opt ore dor­mim și nu ne mai pasă nici de stă­pâ­nii afa­ce­ri­lor, nici de cei ai ce­tă­ții. Trăim zi de zi într‑o per­ma­nentă di­so­nanță: ne su­pu­nem unei auto­cra­ții pen­tru a ne câștiga mij­loa­cele ne­ce­sare exis­ten­ței, apoi prac­ti­căm de­mo­cra­ția pen­tru a ne afirma exis­tența. În pri­mul caz ne re­cu­noaș­tem va­sa­li­ta­tea, în al doi­lea ne afir­măm ega­li­ta­tea în drep­turi. Ce sun­tem: mer­ce­nari sau oa­meni liberi?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.