Drive‐in Resurection

E seară târzie peste București, orașul se pregătește de săr­bă­toarea Paștelui. Cele câteva mașini care animă străzile, trec grăbite prin bălțile de lângă bor­duri. Ploaia cade necon­tenit peste un oraș îmbibat de apă. Prin plasa umezelii, copacii au înfrun­zit din nou. Verdele ăsta crud salvează Bucureștiul pen­tru câtva timp, în fiecare an, în fiecare primă­vară, făcându‐l să pară res­pirabil, ca și cum ar putea cândva să se vin­dece de urâțe­nia ver­ti­cală și cenușie a betonu­lui.

Înainte de miezul nopții toată lumea se îndreaptă spre bis­erici. Cri­teriul după care orășeanul își alege bis­er­ica pen­tru slu­jba de înviere este, de bună seamă, apropierea de casă. Dar există și prefer­ințe spe­ciale. Unii merg la o anu­mită bis­er­ică pen­tru că are un anume har. Lumina luată de acolo e mai bună, mai bine­făcă­toare – nu asta ne dorim cu toții, pro­duse de cea mai bună cal­i­tate? Alții aleg bis­er­ica după ușur­ința par­cării. Te sui în mașină, con­duci un pic, parchezi, iei lumina, zici împre­ună cu ceilalți “Ade­vărat a înviat!” și te grăbești acasă unde te așteaptă bunătățile pe masă.

Veniți de luați lumină. Con­vinși sau nu de sim­bolis­tică, orășenii se îngh­e­suie să‐și aprindă can­delele de la lumina învierii. E bine să aduci lumina asta sfântă acasă, îți apără casa de rele, aduce pros­per­i­tate și sănă­tate. Și toate astea doar de la flacăra plăpândă a unei lumânări aprinse de la cel din fața ta, care a aprins‐o de la cel din fața lui, până la cel care a aprins‐o de la lumânarea preo­tu­lui. Iar lumânarea preo­tu­lui a aprins‐o chiar el, în altar, cu o brichetă Bic de doi lei și câțiva bani, fab­ri­cată în Spania, dim­pre­ună cu alte cinci mil­ioane de brichete pro­duse zil­nic. În fiecare zi fabri­cile Bic furnizează lumii cinci mil­ioane de potențiale surse de îmbelșu­gare, pros­per­i­tate și sănă­tate.

Poate că în anii urmă­tori vom orga­niza un drive‐in pen­tru lumina învierii: treci cu mașina prin fața porții bis­ericii, mai întăi faci comanda – trei can­dele de lumină cu har și două lumânări de lumină sfântă – iar zece metri mai încolo preo­tul încasează banii și te servește prin gea­mul portierei. Nu înainte de a te întreba: nu doriți și niște lumină sfântă de la Ierusalim, proaspăt adusă cu avionul? Avem o pro­moție – trei can­dele la preț de două…

Un post de tele­viz­iune explică în mod insis­tent că lumina sfântă are garanție de două zile. Nici măcar nu vreau să știu ce înseamnă asta.

* * *

Prin fer­eas­tra lăsată de norii cenușii, soarele încălzește pămân­tul îmbibat de apă. A plouat aproape toată noaptea, mocănește, apoi în reprize torențiale. E bine, e primă­vară, pămân­tul are nevoie de apă. Pămân­tul are întot­deauna nevoie de apă.

E prima zi de Paște. O coadă de mașini așteaptă să intre pe poarta cim­i­tir­u­lui, dar mai întâi tre­buie să se încheie lun­gul șir de mașini care ies. Când în sfârșit se poate intra, coloana se pune în miș­care, cu viteza mel­cu­lui. De o parte și de alta a aleii de intrare sunt șiruri de femei și copii rromi, care te scrutează atent să‐ți sur­prindă ei primii intenția de a da de pomană. Mașinile trec printre ei, din cănd în când gea­mul unei portiere se deschide și o mână apare cu un pachețel de pomană sau niște bani. Câțiva rromi se reped să apuce primii prada. Cei ce nu apucă nimic insistă pe lângă mașină: dă și mie, dă și mie… Ultimul la rând, agen­tul de pază de la poartă primește de la șoferi câte un leu‐doi.

Acce­sul autove­hicolelor în cim­i­tir e per­mis doar în par­care – scrie mare la intrarea în cim­i­tir. Par­carea e însă aproape goală, deși au intrat multe mașini. Pe aleile cim­i­tir­u­lui e plin de ele. Orășeanul mod­ern nu agrează mer­sul pe jos, așa că orice activ­i­tate tre­buie să dobân­dească vari­anta sa tip drive‐in. A dat o mică atenție la poartă ca să‐și cumpere îngă­duința pazni­cilor și să i se per­mită excepția de la reg­ulă. De fapt excepția de la reg­ulă ar fi fost dacă ar fi folosit par­carea. Ajuns la des­ti­nație, deschide port­ba­ga­jul, scoate lumânările. După ce le‐a aprins, se așează pe mar­ginea de beton a mor­mân­tu­lui și deapănă povești despre deșertă­ci­unea vieții, despre cum toți sfârșim acolo, în cim­i­tir. Despre inutil­i­tatea zba­ter­ilor noas­tre coti­di­ene, zădăr­nicite de acest sfârșit impla­ca­bil, care ne egal­izează pe toți și ne lipsește defin­i­tiv de tot ceea ce ne‐am stră­duit să ago­nisim. Oftează filo­zofic, apoi dis­cută despre drobul de miel și vinul ăla de la țară, nat­ural — tre­buie musai să vii să bei un pahar, e fenom­e­nal! Repriza de umil­i­tate se sfârșește la fel de brusc cum a început.

Într‐un colț de cim­i­tir, o fam­i­lie de rromi a pus manele în mașină, lăsând portierele deschise. Fiecare are o cutie de bere în mână și cioc­nesc netul­bu­rați, privind către crucea de pia­tră, pe care și‐au agățat hainele. E doar o încălzire pen­tru a doua zi, când e Paștele bla­jinilor. Atunci vor veni cu mult mai multe mașini în cim­i­tir, vor scoate grătarele și vor petrece cu mici, bere și cu muz­ica dată tare, ca să se bucure de promi­si­unea învierii împre­ună cu cei duși. Are să vină și un preot ca să țină o slu­jbă scurtă – bis­er­ica nu agrează ofi­cial petre­cer­ile în cim­i­tir, dar rromii plătesc bine, așa că se pot închide ochii la aceste încăl­cări ale canoanelor bis­ericești.

Pe aleea ală­tu­rată, doi bătrâni se îndreaptă spre ieșire cu pași grei, privind cu mânie spre țiganii petrecăreți și întrebându‐se care din­tre ei va mai apuca să deza­probe petre­cerea anu­lui viitor.

* * *

Învierea este cea care ar tre­bui să ne dea încredere că toată această nes­fârșită tru­fie, semă­nată în noi de pro­pria noas­tră neputință, se mai poate totuși vin­deca.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu