Nu știu dacă ați ob­ser­vat și voi că băr­ba­ții mici de înăl­țime sunt ade­sea ex­trem de agi­tați și agre­sivi. Nu mă re­fer ne­a­pă­rat la agre­si­vi­ta­tea vi­o­lentă, deși am vă­zut și ca­zuri din as­tea, ci la agre­si­vi­ta­tea de ati­tu­dine, de com­por­ta­ment. E ceva în fe­lul lor de a se purta care îți dă im­pre­sia că s‑ar lua la harță cu ori­cine. Băr­ba­ții ăș­tia mi­cuți cred că pot com­pensa niște cen­ti­me­tri lipsă cu niște tone de tu­peu excedentar.

Am cu­nos­cut de pildă unul care se crede mare an­tre­pre­nor și ma­na­ger. Are o vi­va­ci­tate de­bor­dantă, ali­men­tată de un au­to­ri­ta­rism ex­ce­siv – cu care în­cearcă să‑i pună pe toți la punct, să și‑i sub­or­do­neze mă­car ver­bal – și o in­com­pe­tență bine di­si­mu­lată sub un lim­baj de lemn – orice de­ci­zie ar tre­bui să ia, o amână până când lu­cru­rile se re­zolvă de la sine. Dacă re­zol­va­rea e con­ve­na­bilă, își pro­clamă ge­ni­a­li­ta­tea. Dacă nu, ex­plică tu­tu­ror că de fapt nici nu do­rea să ob­țină vreun re­zul­tat, el are alte obiec­tive, de­si­gur mai im­por­tante și mai mă­rețe. Ti­pul e un ca­bo­tin în­năs­cut, o com­bi­na­ție de im­pos­tor și com­bi­na­tor, dar peste toate aceste în­su­șiri domnește această agre­si­vi­tate cu care se ma­ni­festă în fi­e­care clipă a vie­ții lui și prin care în­cearcă să-și pară sieși mai im­po­zant de­cât îl arată sta­tura mig­nonă. Faza cea mai mișto e că ne­vastă-sa e nițel mai îna­ltă ca el, dacă vă pu­teți ima­gina așa ceva. Omul nos­tru își se­tează obiec­tive îndrăznețe Smile

Un alt mi­cuț pe care îl cu­nosc e vi­o­lent-bom­bas­tic prin ex­pri­mări. Orice ai dis­cuta cu el simte ne­voia să îm­pă­neze to­tul cu me­ta­fore ex­ce­sive și epi­tete su­cu­lente, de o ca­li­tate în­do­iel­nică și ade­sea vul­gare. Agre­si­vi­ta­tea sa este ver­bală: pe toți în­cearcă să‑i do­mine prin in­chi­pu­ita sa elo­cință și ex­pre­si­vi­tate. Ide­ile și le ex­primă în ace­lași mod, sus­ți­nute de lungi și dese ci­tate din di­verși au­tori al că­ror nume îl pre­ci­zează scru­pu­los pen­tru a‑și etala cu­noș­tin­țele, iar bom­bas­tica fra­zei ține ade­sea loc de ar­gu­men­ta­ție – prin­ci­piul pare să fie “dacă nu poți să‑i con­vingi, zăpăcește‑i”. Pen­tru un au­di­tor mai pu­țin exer­sat, lo­go­reea pse­udo-li­te­rară a pi­ti­cu­lui e nă­u­ci­toare – zdro­bit sub ti­rul atâ­tor cu­vinte apa­rent ne­în­lăn­țu­ite, as­cul­tă­to­rul pierde și­rul lo­gic și se lasă pradă va­lu­lui de vorbe. Al­ții se plic­ti­sesc să‑l as­culte și îi dau drep­tate doar ca să‑l facă să tacă. Cei care fac gre­șe­ala să in­tre în jo­cul lui sunt pier­duți: mi­cuțul e te­ri­bil de an­tre­nat în a în­șira ba­li­verne. Nu‑i chip să‑l înfrângi.

Am mai ză­rit unul pe la sala de fi­t­ness. Gu­ra­liv și po­pu­lar, e apa­rent pri­e­ten cu toată lu­mea și pe toți îi sa­lută cu o cor­di­a­li­tate ex­ce­sivă. Când apare el se um­ple în­că­pe­rea de zgo­mot. Când pleacă simți ne­voia să des­chizi fe­reas­tra ca să iasă gă­lă­gia. In­di­vi­dul e plin de glu­mițe și pon­tuțe ieftine, ade­sea la li­mita jig­ni­rii – are o tac­tică in­te­re­santă: ta­to­nează te­re­nul cu vreo două glume apa­rent ne­vi­no­vate ca să vadă ce zice per­soana pe care o vi­zează, dacă simte că‑i merge in­sistă cu ceva mai obrăz­ni­cuț și, uite-așa, în­tinde coarda până unde se poate. Are un simț foarte as­cuțit al mo­men­tu­lui po­tri­vit pen­tru a se re­trage și o face în două fe­luri: fie se auto­iro­ni­zează, ca să îi ofere ce­lui miș­to­că­rit o sa­tis­fac­ție ra­pidă și con­so­la­toare, fie de­vine brusc se­rios și afirmă ceva ce con­tra­zice glu­mele an­te­ri­oare – un fel de “alea au fost glume, dar se­rios vor­bind, eu nu cred așa ceva des­pre tine”. M‑am în­tre­bat de ce toată această agi­ta­ție a in­di­vi­du­lui, ce‑l mână de la spate să se com­porte așa și sin­gura ex­pli­ca­ție cu care am pu­tut veni este că omul simte ne­voia de a‑și ex­prima un fel de pu­tere, aceea de a lua în ba­lon pe toți fără să i se în­tâm­ple ni­mic, cro­indu-și ast­fel sta­tura pe care na­tura nu i‑a hărăzit‑o.

Am cu­nos­cut și oa­meni îna­lți, unii foarte îna­lți, dar n‑am sim­țit la ei do­rința de a epata prin di­men­siu­nile lor. Poate de aceea îmi e greu să în­țe­leg de ce băr­ba­ții ăș­tia mai pu­țin­tei la sta­tură, nu în­tot­dea­una și pu­țin­tei la minte, nu‑s în stare să se ma­ni­feste nor­mal. Agi­ta­ția lor sea­mănă pen­tru mine cu lă­tra­tul agre­siv al unui pe­chi­nez la care te uiți cu com­pa­siune și-ți spui în gând: ia uite‑l și pe ăsta, mic și-al dracului!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. popescu

    el (ge­nul cu obiec­tive in­draz­nete): as vrea sa spuna si so­tia mea ca­teva vorbe des­pre mo­men­tele spe­ci­ale cand ne-am cunoscut
    ea (obiec­ti­vul in­draz­net): cand m‑am an­ga­jat aici..


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.