Până unde se poate merge pen­tru a‑ți sus­ține punc­tul de ve­dere? Până unde este ac­cep­ta­bil să îți aperi con­vin­ge­rile? Care e li­mita de la care nu mai poți vorbi des­pre li­ber­ta­tea ta, pen­tru că o în­calci pe a al­tora? Gra­ni­țele mo­ra­li­tă­ții com­por­ta­men-tale sunt greu de de­slu­șit și am fost me­reu ten­tat să cred că, în lipsa edu­ca­ției ci­vice, ex­ce­sele sunt pre­dic­ti­bile. Pum­nul este ar­gu­men­tul su­prem al pros­tiei. Sau al fu­riei, care este o formă de pros­tie tem­po­rară, prin aban­do­na­rea ra­țiu­nii în fa­voa­rea adre­na­li­nei. Și atunci, dacă nu pu­tem de­fini clar li­mi­tele ac­cep­ta­bile ale ar­gu­men­tă­rii, cum pu­tem spune că un tip de com­por­ta­ment este ac­cep­ta­bil sau nu atunci când con­vin­ge­rile sunt în mij­lo­cul unei dis­pute?

A avea o con­vin­gere – după în­țe­le­ge­rea mea – în­seamnă a crede ceva pe baza pro­pri­i­lor tale cu­noș­tințe și ex­pe­riențe. Pro­ba­bil o pre­ci­zare s‑ar im­pune: con­vin­ge­rea pre­su­pune o cre­dință pu­ter­nică. Atât de pu­ter­nică în­cât nu te în­do­iești de ea. Dar, dacă ești o per­soană su­fi­cient de edu­cată, știi deja că nici cu­noș­tin­țele, nici ex­pe­rien­țele tale nu sunt exha­us­tive, că si­gur ți-au scă­pat niște nu­anțe, că îți lip­sesc câ­teva ex­pe­riențe re­le­vante. Așa­dar con­vin­ge­rile tale sunt în­do­iel­nice din clipa în care ele s‑au năs­cut, dar asta nu în­seamnă că n‑ar tre­bui să crezi în ni­mic, ci doar că tre­buie să ai o doză să­nă­toasă de auto­cen­zură.

Cele de mai sus sunt o in­tro­du­cere la o po­veste tristă des­pre ce se în­tâm­plă când oa­me­nii uită că nu-și pot im­pune con­vin­ge­rile prin forță, po­veste des­pre care am aflat că­u­tând piese mu­zi­cale in­spi­rate de cor­ridă. Într-un sat din su­dul Fran­ței – Ro­di­lhan – nu­mă­rând vreo două mii cinci sute de su­flete a avut loc în toamna tre­cută un eve­ni­ment ne­aș­tep­tat: un grup de ac­ti­viști care luptă pen­tru drep­tu­rile ani­ma­le­lor, pro­ve­nind din di­verse țări și re­giuni, au or­ga­ni­zat un pro­test în arena de cor­ridă din sa­tul res­pec­tiv. S‑au le­gat unii de al­ții în mij­lo­cul are­nei și au fost cu mare gre­u­tate scoși afară. Iată fil­mul eve­ni­men­te­lor:

Ac­ti­viș­tii în­cer­cau să sal­veze de la moarte si­gură șase ta­uri ce ur­mau să fie in­tro­duși în luptă. Po­tri­vit con­vin­ge­ri­lor lor, ani­ma­lele nu ar tre­bui tor­tu­rate prin lupta in­e­gală din arenă, care le pri­ci­nu­iește o ago­nie în­de­lun­gată. În parte au drep­tate – spec­ta­co­lul mor­ții unui taur în arenă este șo­cant prin du­ri­ta­tea lui și nu poți să nu te în­trebi câtă jus­ti­fi­care există pen­tru su­fe­rința aceea șî ce plă­cere poți să simți în fața unei ast­fel de atro­ci­tăți.

Spec­ta­to­rii, în ma­rea lor ma­jo­ri­tate lo­cal­nici, au re­ac­țio­nat in­cre­di­bil de vi­o­lent. Con­vin­ge­rea lor este că în­treg spec­ta­co­lul cor­ri­dei, cu toate de­ta­li­ile și sce­no­gra­fia sa, este parte din tra­di­ți­ile zo­nei și de aceea ni­meni nu are drep­tul de a le în­tre­rupe, mai cu seamă niște ve­ne­tici. Ce treabă au stră­i­nii aceia cu fe­lul în care ei își res­pectă obi­ce­iu­rile? Cine i‑a che­mat să le facă lor re­guli noi? Un amă­nunt in­te­re­sant: pe site-ul co­mu­nei se gă­sește sta­tis­tica vo­tu­ri­lor pen­tru re­cent în­che­ia­tele ale­geri pre­zi­den­ți­ale. Un nu­măr foarte mare de per­soane au vo­tat cu Ma­rine le Pen – să te mai miri că acolo sunt xe­no­fobi și na­țio­na­liști?

A omorî ani­male lip­site de apă­rare e o cru­zime, de acord. Eu nici nu pot să pri­vesc ast­fel de scene. Cor­ri­dele îmi re­pugnă în par­tea lor fi­nală, când ta­u­rul trage să moară și sân­ge­rează abu­n­dent prin ră­nile des­chise. Dar mă în­treb sin­cer: cu ce e di­fe­rită cor­rida de aba­toare? În arenă ani­ma­lul are o șansă de a lupta – une­ori re­u­șește să ia viața unui ma­ta­dor mai pu­țin în­demâ­na­tic. În aba­tor este îm­pins de brațe me­ca­nice și uși de me­tal că­tre lo­cul unde va primi un cio­can în cap, pen­tru a fi trans­for­mat apoi în ham­bu­r­geri. E mai uman aba­to­rul? Ar tre­bui să re­nun­țăm să mai mân­căm carne, pen­tru că pre­su­pune uci­de­rea ani­ma­le­lor și asta e imo­ral? Cine sta­bi­lește care mod de a ucide e cel co­rect? Și până când vom fi sta­bi­lit asta, e co­rect să‑i îm­pie­dici pe al­ții de a‑și con­ti­nua tra­di­ți­ile lor lo­cale, doar pen­tru că pro­pri­ile tale con­vin­geri sunt di­fe­rite?

Pe de altă parte tra­di­ți­ile sunt im­por­tante, dar dacă pen­tru a le păs­tra ești gata să îm­parți pumni și pi­cioare în spi­na­rea al­tor oa­meni, mă în­treb care sunt sen­ti­men­tele care te mână în păs­tra­rea aces­tor obi­ce­iuri. Aș în­cepe să cred că tra­di­ți­ile sunt doar un pre­text pen­tru a des­cărca ba­ga­jul de vi­o­lență și ură – un taur mă­ce­lă­rit sim­bo­li­zează ceea ce ai vrea să faci al­tora, dar nu ai cu­ra­jul sau pu­te­rea de a‑ți ex­prima ade­vă­ra­tele in­ten­ții. Și aș mai crede că, atunci când ți se oferă oca­zia unui opo­nent mai slab sau mai pa­ci­fist, ai uza de vi­o­lență ca să-ți im­pui con­vin­ge­rile, fără să ții cont că prin asta în­ti­nezi tra­di­ți­ile la care pre­tinzi că ții mai pre­sus de orice.

Până unde se poate merge pen­tru a‑ți sus­ține punc­tul de ve­dere?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.