Un altfel de București

Tot mai des aud vor­bindu-se des­pre un alt­fel de Bu­cu­rești și des­pre cei tot mai mulți ce și‑l do­resc. Când spun tot mai mulți nu am în minte o ci­fră exactă, dar – la fel ca și voi – îmi place să mă gân­desc la un pro­cent care de­pă­șește ju­mă­ta­tea. Ima­gi­nea aces­tei ipo­te­tice ma­jo­ri­tăți se îm­bină apoi în min­tea mea cu cea a unui oraș cu­rat, verde și res­pi­ra­bil, cu tra­fic ci­vi­li­zat chiar și atunci când e aglo­me­rat, cu con­ci­ta­dini po­li­ti­coși și to­le­ranți… Îmi re­vin re­pede din ast­fel de re­ve­rii și în­țe­leg că până acolo mai e cale lungă. Pen­tru că nu e sim­plu să creăm un alt­fel de București.

M‑am în­tre­bat ce în­seamnă, de fapt, un alt­fel de Bu­cu­rești? Poate că di­fi­cul­ta­tea de a schimba fața aces­tui oraș vine din fap­tul că – deși toți îl vrem alt­fel – nu avem țe­luri co­mune. Poate că pen­tru fi­e­care din­tre noi, alt­fel în­seamnă alt­ceva. Așa că m‑am apu­cat să in­ven­ta­riez te­mele ma­ri­lor schim­bări pe care bu­cu­reș­te­nii și le do­resc, pe care le con­si­deră ne­ce­sare într-un alt­fel de oraș.

Cu­ră­țe­nia ora­șu­lui e cu si­gu­ranță o temă des amin­tită de toți cei care vor să fie alt­fel. Pen­tru că Bu­cu­reștiul este într-ade­văr mur­dar, mai ales în ce pri­vește pra­ful și no­ro­iul stră­zi­lor. Ne aflăm în mar­gi­nea Bă­ră­ga­nu­lui, vân­tu­iți de maica Ru­sia care su­flă pra­ful câm­pu­lui peste oraș. Îna­inte exista o cen­tură de pă­duri care pro­teja ora­șul de praf – ea s‑a cam dus trep­tat, iar ul­ti­mele ei ră­mă­șițe cad sub pre­siu­nea vi­le­lor care îm­pân­zesc pe­ri­fe­ri­ile ora­șu­lui. Poate am face altă cen­tură verde, dar cum con­vin­gem pro­pri­e­ta­rii te­re­nu­ri­lor să le împădurească?

În plus toate șan­ti­e­rele ora­șu­lui îna­lță nori de praf și re­varsă pe străzi tone de no­roi la fi­e­care ploaie – există o le­gi­sla­ție care cere con­struc­to­ru­lui să res­pecte ora­șul din jur, dar cine s‑o res­pecte? La fel cum există legi care spun să nu arun­căm gu­noaie pe stradă, dar de pe gea­mu­rile ma­și­ni­lor văd zil­nic zeci de ți­gări arun­cate de bu­cu­reș­teni. Or fi din­tre cei care vor un alt­fel de București?

Tra­fi­cul ne e că­lău zil­nic. Ora­șul ăsta n‑a fost fă­cut să‑i curgă prin vene atâ­tea ma­șini, pur și sim­plu n‑are stră­zile atât de largi și de or­ga­ni­zate în­cât să cir­cu­lăm în voie. Sun­tem mulți, tot mai mulți. Și toți vrem car­net de con­du­cere și ma­șină de ser­vici. Toți me­ri­tăm să fim șo­feri. Toți sun­tem foarte im­por­tanți și gră­biți și de aceea tre­buie să fim în­țe­leși atunci când nu res­pec­tăm re­gu­lile, când tă­iem in­ter­sec­ți­ile, când mer­gem pe con­tra­sens sau pe tro­tu­are, când de­pă­șim peste banda con­ti­nuă și ne stre­cu­răm in­sis­tenți îna­poi în și­rul de ma­șini. Prac­tic sun­tem obli­gați să ne com­por­tăm așa. Pen­tru că dacă nu, al­ții ne vor aplica acest com­por­ta­ment și nu e bine să fim noi ăia mai proști. În ora­șul ăsta cel mai tu­pe­ist câștigă. N‑avem în­co­tro, tre­buie să fim mi­to­cani la volan.

Pe alo­curi ne mai în­curcă și câi­nii va­ga­bonzi. Unii i‑ar vrea omorâți, al­ții i‑ar vrea in­te­grați. Ca și în ca­zul ți­ga­ni­lor, de­geaba vrem noi in­te­gra­rea dacă n‑o vor și ei. Așa că dez­ba­tem furt­u­nos și ste­ril acest su­biect, în timp ce pro­blema se agra­vează pe zi ce trece. Câi­nii tre­buie sal­vați – spun unii – în­gri­jiți și hră­niți, pen­tru că au drep­tul la viață ca și noi, oa­me­nii. Ca să hră­nim atâta amar de ani­male co­mu­ni­tare tre­buie mân­care multă, care e fă­cută din car­nea al­tor ani­male pe care le sa­cri­fi­căm ca să‑i sal­văm pe de-alde cuțu. Si mare lu­cru dacă nu ne-om trezi cu niște iu­bi­tori ai porci­lor care să ne ceară să nu mai sa­cri­fi­căm aceste ani­male, care au și ele drep­tul la viață. Al­ții zic că ar tre­bui omorâți câi­nii va­ga­bonzi – pro­ba­bil că nu s‑au gân­dit ce simți în mo­men­tul în care ri­dici cio­ma­gul asu­pra unor ochi care te pri­vesc cu ne­vi­no­vă­ția ani­ma­lu­lui: cum poți să con­damni un câine pen­tru că e fără stă­pân? Cine l‑a aban­do­nat în stradă? Cine a fă­cut po­si­bilă îm­pe­re­che­rea care a dus la naș­te­rea lui? Nu noi, orășenii?

Aș pu­tea con­ti­nua, dar cred că în­țe­le­geți ce vreau să spun. Ora­șul nu are ne­voie să fie alt­fel, pen­tru că — ai­doma ori­că­rui alt oraș — el ia me­reu forma lo­cu­i­to­ri­lor săi. Așa că atunci când spu­neți că vreți un alt­fel de oraș, ad­mi­teți în si­nea voas­tră că ați vrea — de fapt — alt­fel de oră­șeni. Schim­ba­rea noas­tră, a bu­cu­reș­te­ni­lor, este ceea ce avem cu ade­vă­rat ne­voie. Și asta este foarte greu de ob­ți­nut, pen­tru că fi­e­care din­tre noi avem suma noas­tră de mo­tive pen­tru care să ne con­si­de­răm ci­vi­li­zați, ur­bani, per­fecți. L’enfer sont les au­tres. Le pa­ra­dis c’est moi meme.

Poate că nu de un pri­mar pro­vi­den­țial avem ne­voie – deși nu ne-ar strica unul. Poate că un alt­fel de Bu­cu­rești în­seamnă să ne re­in­ven­tăm pe noi în­șine, să ne pri­vim cu mai multă aten­ție pro­pri­ile com­por­ta­mente și să fim mai gri­ju­lii cu res­pec­ta­rea con­ce­tă­țe­ni­lor noș­tri. Poate că un alt­fel de Bu­cu­rești în­seamnă să nu mai în­toar­cem spa­tele pro­ble­me­lor co­lec­tive atunci când ne-am re­zol­vat pro­ble­mele per­so­nale. Poate că un alt­fel de Bu­cu­rești în­seamnă să ne coa­li­zăm îm­po­triva mi­to­că­niei, ho­ției și mi­ze­riei. Poate că un alt­fel de Bu­cu­rești va ieși la ive­ală atunci când, în fi­e­care di­mi­neață, ne vom privi în oglindă și vom re­peta cu­vin­tele lui Ma­hatma Gan­dhi: Be the change you want to see in the world.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...