Stă­team zi­lele tre­cute în fața cal­cu­la­to­ru­lui și ci­team ceva. Prin ușa des­chisă că­tre gră­dină se au­zea zgo­mo­tul mo­no­ton al ploii de afară. M‑am în­tre­rupt o clipă din ci­tit și m‑am gân­dit că de ajuns ar fi ploaia asta — o să ne aco­pere apa dacă tot are să toarne așa. Mă în­tor­se­sem la lec­tura mea când am au­zit ve­nind de afară flu­ie­ra­tul unei lo­co­mo­tive — su­ne­tul acela pe care îl scoate la ple­ca­rea din gară — iar asta e ceva des­tul de rar pe li­nia fe­rată de cen­tură a Bu­cu­rești­u­lui, care e la câ­teva sute de me­tri de­păr­tare. Pen­tru o clipă m‑am sim­țit trans­por­tat în alt loc, în alt timp. M‑am în­tors în anii de li­ceu, în ca­mera mea de ado­les­cent, la Câm­pu­lung, unde au­zeam cum ploua mă­runt și exas­pe­rant peste aco­pe­ri­șul de ta­blă al ca­sei, iar din de­păr­tare se au­zeau flu­ie­rând pu­ți­nele tre­nuri care tre­ceau prin gară. Am avut pen­tru câ­teva clipe nos­tal­gia că­lă­to­ri­i­lor cu tre­nul.

Am pe­tre­cut multe ore din ti­ne­re­țea mea în tren. Așa s‑au rân­duit lu­cru­rile într‑o vreme în­cât a tre­buit mai me­reu să par­curg dis­tanțe mai lungi sau mai scurte. În li­ceu m‑am tot plim­bat în­tre Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc și Bu­cu­rești, cu tre­nul de noapte des­pre care îmi amin­tesc ae­rul stă­tut al com­par­ti­men­te­lor în care câ­țiva oa­meni dor­meau chi­nuit pe ca­na­pe­lele de mu­șama, cu gea­mul des­chis în gări și in­con­fun­da­bi­lul mi­ros de pă­cură și ule­iuri care în­so­țește orice ac­ce­le­rat, per­so­nal sau mar­far. Apoi a fost fa­cul­ta­tea și altă rută — Bra­șov — Bu­cu­rești, e drept mai scurtă, dar mai des par­cursă. Pri­mul loc de muncă m‑a dus în Pi­pi­rig și de acolo ve­neam cu auto­bu­zul și apoi cu tre­nul — cân­dva am să scriu po­ves­tea ace­lor vre­muri pe care în­cep să le uit pe mă­sură ce mă în­de­păr­tez de ele.

Ajun­se­sem la un mo­ment dat să mă sa­tur de ast­fel de că­lă­to­rii. Spu­neam, mai în glumă, mai în se­rios, că atunci când îmi voi scrie me­mo­ri­ile se vor in­ti­tula “La mine acasă, în tren”. Viața mea s‑a schim­bat apoi. De la un punct în­colo și n‑a mai tre­buit să că­lă­to­resc cu tre­nul. Doar când și când mai am nos­tal­gia dru­mu­ri­lor în lun­gul Mol­do­vei, cu hal­tele în­și­rate în um­bra co­pa­ci­lor bă­trâni din mar­gi­nea ram­ble­u­lui și gă­rile anoste, ma­jo­ri­ta­tea con­stru­ite în anii co­mu­niști. Văd ima­gi­nea de­a­lu­ri­lor Mol­do­vei, pro­fi­lându-se în de­păr­tare, că­tre apus și nesfâr­și­tele câm­pii vă­lu­rite că­tre ră­să­rit. Abia când tre­ceam de Bu­zău în­ce­peam să simt Bă­ră­ga­nul și mo­no­to­nia lui de­zo­lantă — de fi­e­care dată când tre­ceam prin Mi­zil îmi amin­team de ci­uli­nii lui Pa­nait Is­trate. Plo­ieștiul anunța ur­ba­ni­za­rea, care cul­mina apoi în Gara de Nord, gura prin care Bu­cu­reștiul te în­ghite pe ne­mes­te­cate și apoi te scuipă de­per­so­na­li­zat și ano­nim pe tro­tu­a­rele ora­șu­lui.

În­tre timp că­lă­to­ri­ile cu tre­nul s‑au schim­bat. Aud că există acum tre­nuri pri­vate pe unele rute și că ele ar fi mult mai ieftine de­cât cele ale CFR-ului. M‑am mi­rat că e așa o di­fe­rență de pre­țuri și m‑am în­tre­bat dacă e loc de iefti­nire la CFR sau e doar o con­cu­rență in­co­rectă a pri­va­ți­lor, care merg în pier­dere ca să eli­mine tre­nu­rile sta­tu­lui. Aflu că există și su­b­ven­ții pen­tru tre­nu­rile pri­vate și mă mir — ai zice că ci­neva în­cearcă să fa­li­men­teze CFR-ul. Ce­le­brele rute de na­ve­tiști pe care tre­nu­rile nu aveau nici o pro­fi­ta­bi­li­tate, mer­gând dintr-un oraș de pro­vin­cie că­tre un alt obs­cur oră­șel unde li­nia fe­rată se ter­mină brusc, sunt acum ex­ploa­tate de pri­vați cu efi­ciență și pro­fit. Cum s‑o ex­plica mi­nu­nea asta?

Peste toate, din când în când, dar tot mai des în ul­tima vreme, aud ști­rile des­pre de­le­ga­ția FMI care cere in­sis­tent gu­ver­nu­lui să nu mai sus­țină din bu­get ca­lea fe­rată pu­blică, ci să o fi­nan­țeze din bi­lete mai scumpe. Și mă în­treb ce se va în­tâm­pla cu tre­nu­rile pe care le știam eu, când vor fi de două ori mai scumpe de­cât cele pri­vate. Nu pot să-mi în­chi­pui de­cât că vor dis­pă­rea, iar în urma lor ope­ra­to­rii pri­vați vor avea mână li­beră. Vor mai păs­tra oare bi­le­tele la fel de ieftine cum sunt acum? Greu de cre­zut. Și oare ce se va în­tâm­pla cu in­fras­truc­tura? Cine are să plă­tească pen­tru în­tre­ți­ne­rea și dezvol­ta­rea ei?

Lu­mea se schimbă. Și ori­cât de bine vor arăta tre­nu­rile vi­i­to­ru­lui, ori­cât vor fi de con­for­ta­bile și de ra­pide, o păr­ti­cică din inima mea va tânji după me­lan­co­lia noc­turnă a gă­ri­lor pro­vin­ci­ale, cu un bec chior sub care im­pie­ga­tul ri­dică pa­leta, dând sem­na­lul de ple­care. Poate pen­tru că atunci eram mai tâ­năr și toate îmi pă­reau mai fru­moase. Sau poate chiar erau, într-un anu­mit sens, mai fru­moase.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.