Trenule, mașină mică

Stăteam zilele tre­cute în fața cal­cu­la­toru­lui și citeam ceva. Prin ușa deschisă către grăd­ină se auzea zgo­mo­tul monoton al ploii de afară. M‐am între­rupt o clipă din citit și m‐am gân­dit că de ajuns ar fi ploaia asta — o să ne acopere apa dacă tot are să toarne așa. Mă întors­esem la lec­tura mea când am auzit venind de afară fluier­atul unei loco­mo­tive — sune­tul acela pe care îl scoate la ple­carea din gară — iar asta e ceva destul de rar pe linia fer­ată de cen­tură a Bucureștiu­lui, care e la câteva sute de metri depărtare. Pen­tru o clipă m‐am simțit trans­portat în alt loc, în alt timp. M‐am întors în anii de liceu, în cam­era mea de ado­les­cent, la Câm­pu­lung, unde auzeam cum ploua mărunt și exas­per­ant peste acoper­ișul de tablă al casei, iar din depărtare se auzeau fluierând puținele trenuri care tre­ceau prin gară. Am avut pen­tru câteva clipe nos­tal­gia călă­tori­ilor cu trenul.

Am petre­cut multe ore din tinerețea mea în tren. Așa s‐au rân­duit lucrurile într‐o vreme încât a tre­buit mai mereu să par­curg dis­tanțe mai lungi sau mai scurte. În liceu m‐am tot plim­bat între Câm­pu­lung Moldove­nesc și București, cu trenul de noapte despre care îmi amintesc aerul stă­tut al com­par­ti­mentelor în care câțiva oameni dormeau chi­nuit pe canapelele de mușama, cu gea­mul deschis în gări și incon­fund­abilul miros de păcură și uleiuri care însoțește orice accel­erat, per­sonal sau mar­far. Apoi a fost fac­ul­tatea și altă rută — Brașov — București, e drept mai scurtă, dar mai des par­cursă. Primul loc de muncă m‐a dus în Pipirig și de acolo veneam cu auto­buzul și apoi cu trenul — cândva am să scriu povestea acelor vre­muri pe care încep să le uit pe măsură ce mă înde­părtez de ele.

Ajunsesem la un moment dat să mă satur de ast­fel de călă­torii. Spuneam, mai în glumă, mai în serios, că atunci când îmi voi scrie mem­o­ri­ile se vor inti­t­ula "La mine acasă, în tren". Viața mea s‐a schim­bat apoi. De la un punct încolo și n‐a mai tre­buit să călă­toresc cu trenul. Doar când și când mai am nos­tal­gia dru­murilor în lun­gul Moldovei, cu hal­tele înși­rate în umbra copacilor bătrâni din mar­ginea ram­bleu­lui și gările anoste, majori­tatea con­stru­ite în anii comu­niști. Văd imag­inea dealurilor Moldovei, profilându‐se în depărtare, către apus și nes­fârșitele câmpii vălu­rite către răsărit. Abia când tre­ceam de Buzău înce­peam să simt Bără­ganul și monot­o­nia lui dezolantă — de fiecare dată când tre­ceam prin Mizil îmi aminteam de ciulinii lui Panait Istrate. Ploieștiul anunța urbanizarea, care cul­mina apoi în Gara de Nord, gura prin care Bucureștiul te înghite pe nemeste­cate și apoi te scuipă deper­son­al­izat și anonim pe tro­tu­arele orașu­lui.

Între timp călă­tori­ile cu trenul s‐au schim­bat. Aud că există acum trenuri pri­vate pe unele rute și că ele ar fi mult mai ief­tine decât cele ale CFR‐ului. M‐am mirat că e așa o difer­ență de prețuri și m‐am între­bat dacă e loc de ief­tinire la CFR sau e doar o con­curență incorectă a pri­vaților, care merg în pierdere ca să elim­ine trenurile stat­u­lui. Aflu că există și sub­venții pen­tru trenurile pri­vate și mă mir — ai zice că cineva încearcă să fal­i­menteze CFR‐ul. Cele­brele rute de navetiști pe care trenurile nu aveau nici o prof­itabil­i­tate, mergând dintr‐un oraș de provin­cie către un alt obscur orășel unde linia fer­ată se ter­mină brusc, sunt acum exploatate de pri­vați cu efi­ciență și profit. Cum s‐o explica min­unea asta?

Peste toate, din când în când, dar tot mai des în ultima vreme, aud știr­ile despre del­e­gația FMI care cere insis­tent guver­nu­lui să nu mai susțină din buget calea fer­ată pub­lică, ci să o finanțeze din bilete mai scumpe. Și mă întreb ce se va întâm­pla cu trenurile pe care le știam eu, când vor fi de două ori mai scumpe decât cele pri­vate. Nu pot să‐mi închipui decât că vor dis­părea, iar în urma lor oper­a­torii pri­vați vor avea mână liberă. Vor mai păs­tra oare biletele la fel de ief­tine cum sunt acum? Greu de crezut. Și oare ce se va întâm­pla cu infra­struc­tura? Cine are să plătească pen­tru întreținerea și dez­voltarea ei?

Lumea se schimbă. Și oricât de bine vor arăta trenurile viitoru­lui, oricât vor fi de con­fort­a­bile și de rapide, o păr­ti­cică din inima mea va tânji după melan­co­lia noc­turnă a gărilor provin­ciale, cu un bec chior sub care imp­ie­gatul ridică paleta, dând sem­nalul de ple­care. Poate pen­tru că atunci eram mai tânăr și toate îmi păreau mai fru­moase. Sau poate chiar erau, într‐un anu­mit sens, mai fru­moase.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu