O tânără din Statele Unite vrea să se mărite. Evident, are nevoie de o rochie de mireasă, una frumoasă care să‑i împlinească visul pe care societatea șî familia i l‑a sugerat, acela de a avea o nuntă specială. E un orgoliu cultivat de‑a lungul câtorva generații, ideea de a te proiecta ca vedeta unui moment trecător, o iluzie de o zi, cum că ai fi cea mai importantă persoană din lume. Rațional nu are nici un sens. Emoțional ne măgulește, deci continuăm. Dar să revenim la mireasa noastră americană.
Ca orice viitoare mireasă de peste ocean, eroina noastră a vizitat deja mai multe magazine de rochii și și‑a ales una, dar nu a cumpărat‑o pentru că nu avea suficienți bani în acel moment. S‑a întors după un timp, cu banii pregătiți, gata să plătească primul accesoriu al costumului de zeiță-pentru-o-zi. Din păcate, ca în toate poveștile pe care le-ați auzit, avem și aici un zmeu rău care năpăstuiește domnițe șî dă fiori domnilor. Între timp economia mondială s‑a cam nasolit și viitoarea noastră mireasă trebuie să plătească mai mult cu vreo mie de dolari, pentru că materialele din import s‑au scumpit, manopera la fel și nici accesoriile nu au rămas la același preț. Dezastru total.
Domnița mireasă nu prea are mai mulți bani, așa că plânge cu suspine șî sughițuri că nu va mai fi zeiță-pentru-o-zi. Mama sa, care o însoțește — în buna tradiție americană — este revoltată și cere discounturi. După îndelungi tratative magazinul oferă un preț cu doar 250$ mai scump decât cel inițial și oferă gratuit un voal de 300$. Toată lumea izbucnește în plâns de emoție și bucurie, se îmbrățișează în grup. Asistăm la o tranzacție comercială ca‑n povești. Ați ghicit, totul se întâmplă la “Say yes to the dress” pe Discovery TLC.
Poate că vă întrebați — așa cum m‑am întrebat și eu în timp ce alergam pe bandă privind emisiunea — ce mare scofală a făcut magazinul de rochii de mireasă vânzând o rochie cu un surplus de 250$ și oferind gratis un voal de 300$. La prima vedere ai spune că au pierdut 50$. Dar la a doua privire, ce vedeți? Eu văd că voalul ăla era deja în magazin, cheltuielile pentru a‑l produce și transporta erau deja făcute. Problema era, probabil, să se acopere aceste costuri cât mai rapid, indiferent de profitabilitatea produsului în sine. Dacă voalul gratuit securiza o vânzare care aducea cash imediat, atunci nu mai contează așa de mult profitul său individual. Fluxul de numerar e mai important decât contul de profit și pierderi.
Și ce diferență majoră e între un P&L și un cash flow? Timpul. Un flux de numerar reprezintă contul de profit și pierderi desfășurat în timp. Nu știu cum înțelegeți voi asta, dar eu cred că timpul a devenit o marfă mai vandabilă decât produsele propriu-zise. Nu ne mai interesează dacă un produs e profitabil, ci dacă suntem profitabili pe unitatea de timp.
Priviți Germania. Are datorii enorme. În cifre absolute, probabil una dintre cele mai mari datorii mondiale. Dar pe unitatea de timp Germania este super-profitabilă. Azi economia Germaniei a generat o sumă colosală ca venit. Desigur, nu acoperă datoriile ei, dar ca valoare a zilei de azi e impresionantă. Asta face din Germania un stâlp al economiei mondiale: profitabilitatea ei pe zi, pe minut, pe secundă. Time is money.
Există desigur multe metode de a transforma timpul în marfă. Unele mai complexe, altele mai puțin. Uzura planificată e una dintre ele: tot ceea ce cumpărăm este proiectat, fabricat și certificat să se defecteze suficient de repede ca să genereze alte costuri. Aparent totul se face în numele creării locurilor de muncă. Dar apoi globalizarea, specializarea și robotizarea au fost introduse ca să scadă costurile și să maximizeze profiturile. Adevăratul motiv nu e crearea locurilor de muncă, ci creșterea profitului.
23:06
În cazul ăsta (fără să văd documentarul), cât de în afara timpului sunt comercianții autohtoni care preferă să moară cu marfa pe tarabă?
9:06
Fie nu înțeleg și nu aplică noile modalități de comerț, fie spală bani și de aia nu sunt interesați decât să dea impresia unui business. Eu așa interpretez.