S‑a încheiat bacalaureatul 2012 și, așa cum era de așteptat, rezultatele nu sunt cu nimic mai bune față de anul trecut. Românii sunt bulversați: de la elevi la părinți și la profesori toți sunt confuzi și se uită unii spre alții, dând vina unii pe ceilalți. Ce se întâmplă, cine e de vină… Sunt un milion de păreri și nici o soluție concretă. Dacă mă întrebați pe mine, nici nu există o soluție, cel puțin nu una pe termen scurt. Așa că degeaba ne agităm căutând răspunsuri prin modificarea legii educației — problema nu e într-un text de lege, ci în scara de valori a românilor.
Priviți această știre de la ProTV. Urmăriți modul în care se manifestă elevii intervievați — se vede clar că nu le pasă nici o clipă de rezultatele lor la bac. Ascultați felul în care vorbesc: “bă, eș’ nebun?”, “nu știu de ce mai m‑am trezit” — le lipsesc așa de multe cunoștințe, începând cu elementara limbă română, încât e clar că nici nu încape vorbă de a lua un examen de bacalaureat.
“Dacă nu se poate face nimic cu bani în țara asta, nu mai are rost să dăm bacu’!” concluzionează sec unul dintre elevi. Acolo am ajuns, la dezamăgirea că nu poți da o șpagă cinstită ca să rezolvi o problemă. Așa văd viața copiii noștri. Cine i‑a învățat asta? Oare nu părinții lor? Oare nu presa și televiziunile? Oare nu exemplul de zi cu zi al clasei politice?
Părinții refuză să-și recunoască partea de vină în situația dezastruoasă a copiilor lor. De vină sunt sistemul, profesorii, oricine altcineva. Dar nu ei. Unul dintre ei spune: “dacă societatea nu‑i motivează, ei de ce-ar învăța?”. O atribuire mai clară a vinovăției către ceilalți, nu se poate. În lumea firească din capul doamnei respective, ea ar trebui doar să stea și să privească cum societatea îi poartă copilul prin școală, motivându‑l să devină un profesionist. O altă doamnă ne spune că sistemul e de vină, pentru că se schimbă miniștrii și regulile de bacalaureat — despre faptul că loazele nu învață n‑are nimic de spus.
Dar cea mai îngrijorătoare este reacția Abramburicăi Andronescu, care caută soluții la problema asta uriașă prin analiza caz cu caz: dacă au profesorii calificarea necesară (îți spun eu, tanti Andronescu, unii da, unii nu), dacă au venit elevii la școală (din nou, te salvez eu, unii nu, unii da). Urmăriți‑i tonul: devine din ce în ce mai nesigur, mai confuz, iar nenea ăla care o însoțește îi suflă din spate textele-șablon pe care să le spună. Cât de penibilă poate să fie individa asta!
A venit vremea să recunoaștem că situația asta nu a apărut de doi ani încoace. Funeriu a avut doar curajul să aprindă lumina. Starea asta se clădește zi de zi de 20 de ani, se adâncește pe nesimțite și tot ceea ce am făcut până acum a fost să ne facem că n‑o vedem. Avem generații întregi care n‑au fost mult mai breji decât cei pe care îi vedem acum picând bacul pe capete, doar că atunci când au dat bacul se putea copia, se putea da șpagă. Ne plângem că acum avem 25% șomaj în rândul tinerilor — cum ar putea fi altfel când pe toți i‑am trecut prin bacalaureat ca gâsca prin apă și apoi le-am o facultate privată, unde dacă-ți plătești taxele diploma e garantată? Acum se uită la hârtiile astea fără valoare și se pretind specialiști în management sau marketing, juriști, economiști, dar meserie habar n‑au, iar țara asta n‑are nevoie doar de oameni cu studii superioare… Și‑i ținem în spate tot ăștia care plătim bugetarii și pensionarii.
Nu există o soluție pe termen scurt. Trebuie să recunoaștem cu toții că suntem tot mai proști și mai leneși și că e vremea să schimbăm asta. Trebuie să oprim fabricile de diplome din România ca să punem capăt imposturii profesionale. Trebuie să admitem că doar puțini sunt cei chemați să învețe carte la un nivel academic și să reinstaurăm o scară a valorilor prin examene serioase. Cine poate, bine. Cine nu, merge la muncă. Iar de muncit este unde în țara asta, slavă Domnului…
17:07
Eu cred cu tarie ca intr-adevar sistemul de valori al copiilor din ziua de azi nu exista. Daca ar fi orientat catre bani ar fi ceva…poate am fi si noi niste “nemti”.
Totusi am sa va descretesc, sper, fruntile cu o povestioara:
In fiecare vara ii duc pe cei doi copii (7 si 4 ani) la bunici, la Moldova, la Tarcau, intr‑o zona si un mediu “ca pe vremea bunicilor” — adica nu la oras.
De data asta, pe drum, intreband copiii daca le place acasa la noi la Bucuresti sau in apartamentul bunicilor din oras au raspuns: mai bine acasa.
Dar de ce? — intreb.
Pentru ca la noi e mai “mare” — raspund copiii.
Bine, atunci unde va place la bunici, la casa de la Tarcau sau la apartamentul din Piatra Neamt? — intreb.
La casa de la Tarcau ne place mai mult decat peste tot! — raspund copiii.
Dar de ce, este cea mai mica!? — le spun eu.
Pentru ca este “minunata”- au raspuns in cor copiii.