Iluziile de mâine

Am stat câtva timp în mica noas­tră grăd­ină, în seara asta. E iulie și în iulie cântă cu patos greierii și m‑am gân­dit că greierii habar n‑au care e ros­tul cân­tat­u­lui lor, pur și sim­plu cântă fără să se intrebe dacă exis­tența lor are vreun sens. Îmi veți spune că greierii nici nu se pot întreba, ei nu au capac­i­tatea de a artic­ula îndoiala. Dar am să ripostez: este oare îndoiala exclusă prin imposi­bil­i­tatea for­mulării ei? O luasem cu mine pe Kitty, pisica noas­tră, ca să se bucure și ea de o plim­bare târzie prin întuner­icul gră­dinii, cât timp eu îmi beam paharul de vin. A sărit de pe genunchii mei și a început să adul­mece ghive­cele și plantele și gâzele noc­turne care zbu­rau, inviz­ibile pen­tru mine, pe sub nasul ei. Și m‑am gân­dit că nici Kitty nu își bazează exis­tența pe căutarea unui sens. Trăiește, pur și sim­plu.

Nouă, oame­nilor, nu ne‑a fost dat con­for­tul psi­hic al unei exis­tențe per se. În ultima sa instanță, redusă la min­ima ei sim­pli­tate, viața noas­tră tre­buie să se clădească pe o șubredă încropire de vise și inchipuiri — cea pe care Liiceanu le numește "sis­temul de iluzii". Poate părea trist și dep­ri­mant, acesta este însă, foarte prob­a­bil, ade­vărul gol-goluț al exis­tenței noas­tre. În zadar căutăm sen­suri mai pro­funde, ba chiar unora ni se pare că le și întrezărim — de fapt chiar și aceste miraje ale unui sofisti­cat înțe­les fac parte până la urmă din ace­lași șir de mist­i­ficări care ne ajută să‑l împingem pe azi către mâine.

Dar din ce se com­pune țesu­tul pro­fund al aces­tui sis­tem de iluzii? Ne naștem cu el, pre­de­ter­mi­nat în codul nos­tru genetic, ars în matrița noas­tră sufletească? Ar însemna că o dată cu apariția noas­tră ni se livrează și cubul de zahăr pe care viața ni‑l așează în față pen­tru a ne deter­mina să facem un pas și încă un pas și să înain­tăm. Nu, nu poate fi așa, mai degrabă cred că iluzi­ile ni le inven­tăm pe par­cur­sul începu­turilor, a prim­ilor ani de viață, când sun­tem mânați de ener­get­ice entuzi­asme juve­nile. Cum dăm însă formă aces­tui bagaj per­sonal de vise? Din ce aluat frămân­tăm iluzi­ile noas­tre per­son­ale și cât timp se coc ele apoi, înainte de a deveni uti­liz­abile, prin încred­ințarea noas­tră totală că ele sunt cele pe care tre­buie să le urmăm pen­tru a dobândi feri­cirea unei exis­tențe împli­n­ite?

Mai întâi s‑ar cuveni să observ că nu toate sis­temele de iluzii sunt fău­rite din vise îndrăznețe. E de ajuns mai puțin, chiar foarte puțin. Se poate crea un rost al vieții din doar câteva cărămizi — plăcerea ego­istă de a mânca, de a bea, de a face sex. Există con­cep­tul con­form căruia nimic nu rămâne în urma unui indi­vid, așa că — dați fiind unei ima­nente pierzanii — nu ne putem da un rost mai amplu decât pro­pria noas­tră durată. Nu dăinuim fizic prin nimic, deci tot ce putem face este să stoarcem plăcerea din viață până la ultima pică­tură. Alții se auto­conving că ros­tul lor pe pământ sunt copiii, pre­lun­girea genet­ică a pro­priei matrițe într‑o nouă gen­er­ație, care va repeta acest exer­cițiu iar și iar, făcându‑i ast­fel mem­o­ra­bili. Sac­ri­fi­ciul lor, înge­nuncherea sub vremi, renunțarea la pro­pria afir­mare, sunt toate menite să‑i trans­forme într‑o treaptă pe care gen­er­ația urmă­toare să poată păși, înălțându-se. Unii își urzesc iluzia unui rost prin put­ere și bani, încer­când să obțină o faimă care să le poarte numele din­colo de granițele pro­priei exis­tențe.

Desigur sunt și din aceia care își iau în serios pro­pri­ile iluzii, ajungând să le trans­forme — para­doxal — în real­ități. Ei sunt ade­sea obiec­tul ironiei pub­lice care îi des­fide să se dovedească în stare a‑și urma visele. Iar când reușesc, cei din gen­er­ați­ile con­tem­po­rane lor — aceia ce se inti­t­ulează real­iști susținând că doar visele mărunte și neapărat mer­can­tile sunt posi­bile — îi per­si­flează minimalizându-le val­oarea. Exem­plul lor ne este tot mai rar model de urmat. Ne amintim de ei doar atunci când, neputând enu­mera pro­pri­ile noas­tre reușite, împru­mutăm din glo­ria aces­tor neb­uni fru­moși, înzorzonându-ne cu reușitele lor pre­cum cu niște dec­o­rații ale unor bătălii pe care nu le-am dus nici­când.

Între cei care năzui­esc la stele și cei care își făuresc vise mai mici decât pro­pria lor statură e un spațiu al stră­daniei. În el plutesc aceia din­tre noi care nu se pot mulțumi cu sim­pla exis­tență hedo­nis­tică, dar care nu au nici scân­teia de geniu care să‑i urce pe boltă. În inter­valul din­tre banal­i­tate și marele des­tin există un spațiu al încăpățânării de a avea o soartă care să  conchidă exis­tența, al dor­inței de a crea, al per­se­v­erenței în con­strucție. E terenul de luptă cu medi­oc­ri­tatea, sufi­ciența și renunțarea. Acolo ar tre­bui să ne găsim cei mai mulți din­tre noi.

Însă, indifer­ent cum ne con­struim pro­pria țesă­tură de iluzii, fibra urzelii se naște în anii tinereții noas­tre. Asta e convin­gerea mea. Atunci privim în jurul nos­tru, căutând ceva, orice, care să ne servească drept mate­r­ial de bază pen­tru primele noas­tre vise. Per­son­ajele cărților pe care le citim (sau nu), exem­plul părinților și a celor din prea­jma noas­tră, val­o­rile pe care lumea din jur le afirmă prin com­por­ta­men­tul cotid­ian, pri­eteni­ile și antu­ra­jul anilor de copilărie și ado­lescență, toate aces­tea și încă altele se insin­uează trep­tat și sigur în noi, clădind con­tex­tul în care se agregă pro­priul nos­tru sis­tem de val­ori, în vâr­ful căruia se găs­esc cele supreme, cele pen­tru care mer­ită să trăim. Pe aceste val­ori max­i­mizate de conști­ința noas­tră ne înte­meiem mai apoi iluzia că — dobândindu-le și manifestăndu-le — vom conta prin ele.

Privind la per­son­ajele care pop­ulează copilări­ile de azi, la spec­ta­colul pe care noi înșine îl oferim în fața tiner­ilor, la val­o­rile pe care le afir­măm zi de zi, ne putem da ușor seama din ce cheag își vor clădi pro­pri­ile vise gen­er­ați­ile care acum se formează. Iar val­o­rile lor, indi­vid­u­al­izate prin sis­temul de iluzii al fiecăruia din­tre ei, ne vor fi așter­nu­tul nos­tru de bătrânețe. Vom con­tem­pla road­ele greșelilor noas­tre de acum, cu amără­ci­unea neputinței de a întoarce tim­pul, de a le fi dat alt exem­plu, de a fi trăit alt­fel.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Claudia

    Cum sa spui ca tiri­itul greier­ilor n‑are niciun sens? Pai tu stii ca tiri­itul lor este un ter­mometru destul de bun?

    http://www.almanac.com/cricket-chirps-temperature-thermometer

  2. Alice

    Arti­colul meu preferat, cel puțin de anul ăsta. Să‑l marchez ca să mai revin asupra lui, din când în când.

    • Sorin Sfirlogea

      Când vin de la tine, aprecier­ile au o sem­nifi­cație spe­cială. Și mie îmi place cum a ieșit tex­tul ăsta, l‑am scris din inimă și mi se pare că se simte.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu