Nu prea am urmărit Olimpiada de la Londra, poate pentru că nu mă mai uit deloc la televizor și mi-am pierdut obișnuința de a privi emisiuni sportive. M‑am mulțumit să consemnez diversele evenimente notabile prin știrile de pe Internet, mai ales cele care priveau sportivii români. Nu am avut așteptări prea mari de la nici unii dintre ei, știind destul de bine că nu li s‑au oferit condiții de pregătire care să justifice vreun fel de pretenții.
Cu toate astea există câteva discipline sportive unde, indiferent de investiția pe care o facem în sportivii care ne reprezintă, așteptările noastre sunt întotdeauna la cele mai înalte cote. Considerăm că gimnastica feminină, canotajul sau scrima trebuie să se bată pentru medaliile de aur, iar dacă nu le luăm este desigur vina cuiva care are nume și prenume și poate fi arătat cu degetul pentru asta. De fiecare dată când înregistrăm câte un insucces, ne reamintim că nu se investește în respectivul sport, că sportivii au venituri mici și că, după retragere, mulți dintre ei ajung să trăiască foarte greu. Iar concluzia finală a oricărei astfel de analize este adesea defetistă, așa cum se întâmplă de obicei atunci când ne analizăm performanțele în orice domeniu: în România nu se poate face performanță, dom’ne!
Am văzut de pildă că la canotaj am avut niște rezultate foarte slabe la olimpiadă, prin comparație cu trecutul. Am auzit apoi că Elisabeta Lipă — fostă mare campioană mondială și olimpică — a certat sportivele românce, acuzându-le de lipsă de implicare, de indolență. Atitudinea severă a fost taxată de presă drept o exagerare. Citeam un articol al lui Cătălin Tolontan despre comparația dintre generațiile de sportivi, diferențele dintre marii campioni ai României de ieri și sportivii de azi. Și nu mă pot împiedica să nu notez remarca Elisabetei Lipă despre preocupările canotorilor din lotul olimpic, reproșându-le:
“[…] nu au murit ca să poată învia. Ăsta e păcatul tinerei generații. Noi asta făceam și asta e regula esențială a sportului de performanță. Să mori de efort, să mori de durere, ca să poți învia. Altfel nu ai nici o șansă. Ei sînt Facebook, Macebook, toată ziua, bună ziua! Când îi vezi, cu ochii în telefoane!”.
Dar nu este oare asta preocuparea principală a întregii generații din care acești sportivi fac parte? Se cuvine oare să le cerem să fie altfel decât lumea în care trăiesc? Suntem adesea tentați să spunem că ar trebui să le oferim ceva în schimb pentru sacrificiul lor și că ăsta e motivul pentru care tinerii nu mai pun pasiune în practicarea unui sport de performanță, acea dăruire care să‑i aducă printre cei mai buni din lume. Și oare ce le-am putea oferi?
Bani? N‑avem îndeajuns pentru toate sporturile, pentru toți sportivii. Și-apoi priviți fotbalul ca să înțelegeți ce se întâmplă când banii ajung să fie motivația principală: corupție, meciuri trucate, lipsă de performanță, dezinteres… De îndată ce banii devin principala motivație, încep imediat calculele meschine.
Glorie? Într‑o lume care e preocupată de partidele de sex extraconjugal ale lui Țociu, de inepțiile debitate de câteva prostituate care se dau drept artiste sau modele, câtă glorie poate aduce o medalie de aur la o olimpiadă? O zi? O oră? Și apoi?
Cred că răspunsul nu este în oferta pe care le‑o facem. Astăzi nu putem da nimic la schimb pentru uriașul efort de care e nevoie pentru aurul, argintul sau bronzul olimpic. Astăzi nu putem compensa în nici un fel anii de muncă din spatele unui record mondial. Marii noștrii sportivi, cei cu care ne-am mândrit de atâția ani — Pațaichin, Lipă, Toma, Comăneci, Diță și câți alții au mai fost — nu au apărut în vremurile recente. Cei mai mulți s‑au născut și au devenit campioni în anii comunismului, când gloria nu putea să o depășească pe cea a partidului conducător, iar banii erau puțintei prin comparație cu sumele câștigate de sportivii occidentali. Nici gloria, nici banii nu i‑au motivat să devină campioni.
Au avut însă în ei scânteia aceea de nebunie care i‑a făcut să progreseze în fiecare zi, până la performanța maximă. Au avut pasiunea de a munci, de a fi cei mai buni, de a deveni modele de urmat prin dăruire și perseverență. Toate acestea au dispărut. În locul lor am pus la loc de cinste pasiunea de a bârfi, de a câștiga bani nemunciți, de a consuma irațional. Ce pretenții putem avea de la ei când noi înșine promovăm cu totul alte valori decât cele care duc la performanță?
Să nu ne lăsăm înșelați de puținele excepții ale performanțelor actuale. Dacă vom încerca să aflăm cine sunt cei care le-au obținut, vom afla probabil niște nebuni frumoși, care trăiesc într‑o lume a lor, paralelă cu a noastră. Putem simți asta în tristețea cu care mai toți afirmă că efortul și performanța lor nu sunt apreciate de români. E vorba desigur și de bani, pentru că performanța trebuie susținută și încurajată, dar mai mult decât orice de atitudinea noastră de suporteri ai valorilor care i‑au purtat pe ei până pe podiumurile olimpice. E vorba despre sentimentul acela de solidaritate inspirat de virtuțile care conduc spre performanță, cel care îi mână pe suporteri să își aștepte campionii la întoarcerea din competiții și să‑i sărbătorească ca pe proprii lor eroi. Vă asigur că acest gând, acest tip de glorie nu poate fi compensat nici cu toți banii din lume.
Până când nu vom prețui adevăratele valori, până când nu vom da noi înșine, în fiecare zi, exemplul sacrificiului, al muncii stăruitoare și al pasiunii de fi mai buni, nu putem pretinde nici unui sportiv să depășească ștacheta performanței. Când vom trudi împreună ca să ne clădim un viitor, când ne vom întoarce la sudoare și sânge, atunci vom avea campioni. Ai Europei, ai lumii, dar în primul rând ai noștri, ai României.
9:08
Din același articol, eu am mai retinut: “Dorința trebuie antrenată. Nu poți să-ți dorești și atît. Și prețul dorinței este îndîrjirea.”
Indarjire căreia, în vocabularul meu, eu îi spun strădanie. Si e unul dintre cuvintele pe care le-aș lua pe o insulă pustie, în acel bagaj minimal de salvare.