Șansa de a schimba

Întâm­plarea face să fi avut con­tact cu CFR Marfă SA în anii tre­cuți. Din motive lesne de înțe­les n‑am să istoris­esc aici amă­nun­tele con­trac­tu­lui în care lucram, chiar dacă ele ar fi foarte intere­sante și rel­e­vante la o anal­iză mai atentă. Cred că e o oblig­ație morală din partea oricui a făcut con­sul­tanță să nu abuzeze de infor­mați­ile pe care le dobân­dește, utilizându-le apoi pen­tru alte scop­uri, chiar și unele non-comerciale, cum este — în cazul meu — un arti­col de blog.

Prima ten­tație ar fi să spun că atmos­fera din această com­panie este comu­nistă. Nu-mi dau seama dacă această descriere reușește să trans­mită ceea ce vreau să spun, pen­tru că tot mai puțini sunt cei care au apu­cat să lucreze în acele vre­muri. Cri­teriul de com­para­ție a dis­părut. Așadar imaginați-vă un bloc căruia aparta­mentele i‑au fost trans­for­mate în birouri. Ușile aparta­mentelor sunt larg deschise și fiecare cameră are o plăcuță pe ușă care explică des­ti­nația spați­u­lui: birou com­er­cial, sec­re­tariat, direc­tor etc. Viz­ita­torul se poate mișca liber prin fos­tele aparta­mente, dar dacă nu știi unde se află biroul cău­tat, ai șanse să te plimbi mult și bine. În inte­ri­orul fiecărui încăperi dai peste aprox­i­ma­tiv aceeași imag­ine — birouri vechi și jupuite, scaune des­perecheate și defecte, fișete met­al­ice pline de dosare și hâr­tii și un covor inutil și îmbibat de praf. Desigur, direc­torii au o situ­ație mai bună, mobila e nouă, niște tablouri pe pereți, poate chiar o plantă, două.

Din­colo de aspec­tul fizic, din spatele birourilor, privir­ile abu­lice ale amploiaților dau imag­inea exactă a insti­tuției. Anga­jații — în marea lor majori­tate — sunt oameni care nu așteaptă nici o schim­bare, nu doresc nici o schim­bare și nici nu-și imag­inează cum s‑ar putea schimba ceva în insti­tuția lor. Toți știu că sunt foarte multe lucruri care nu merg, că pro­ce­sele biro­crat­ice sunt întor­tocheate și greoaie, că totul durează mult prea mult, că sunt mereu interese ascunse în spatele fiecărei decizii care se ia, însă nimeni nu știe cum se pot îmbunătăți lucrurile. Apoi, ca în orice altă insti­tuție, când vine vorba de schim­bare situ­ația e clară: toți o doresc, atâta timp cât nu‑i afectează per­sonal. Dar dacă schim­barea le mod­i­fică ceva din status-quo-ul pro­priu și mai ales dacă implică restruc­turarea schemei de per­sonal, devin cei mai aprigi duș­mani ai ei. Vor explica insis­tent și chiar agre­siv, dacă e nevoie, că nu se poate schimba pen­tru că… Apoi urmează întot­deauna o lungă listă de excepții și situ­ații spe­ciale, în care noile reg­uli pro­puse sunt evi­dent inop­er­ante și doar ei, prin pri­ceperea și cunoșt­ințele lor, pot descâlci încur­cata țesă­tură de infor­mații. Cu tim­pul, pe măsură ce vechimea în insti­tuție crește, fiecare anga­jat înțelege că peri­colele pe care le poate aduce schim­barea sunt mai mari decât even­tualele sale ben­eficii — așadar este mai sănă­tos să păstreze lucrurile așa cum sunt, decât să încerce să le schimbe. Așa se formează nucleul dur al unei insti­tuții de stat.

De ceva timp se tot vor­bește despre pri­va­ti­zarea CFR Marfă. S‑a tot lun­git povestea asta, prob­a­bil că sunt mulți intere­sați și se trag tot felul de sfori politice pen­tru adjude­carea aces­tei prăji­turi. Între timp com­pa­nia de stat acu­mulează pierderi peste pierderi și va fi din ce în ce mai ieft­ină. De curând se pare că a intrat pe fir și FMI-ul, care împinge de la spate noua put­ere să final­izeze vân­zarea — prob­a­bil că cei care tre­buie să cumpere sunt deja pregătiți. Mesajele sunt con­tra­dic­torii: min­is­terul trans­por­turilor își asumă pri­va­ti­zarea com­paniei fer­oviare până în decem­brie, apoi spune că deo­cam­dată doar 20% din Tarom se scoate la vân­zare.

Oricum ar fi, zilele CFR Marfă sunt numărate. N‑aș vrea să fiu zilele astea în pielea unui anga­jat al aces­tei insti­tuții. Când se aude coasa apropriindu-se, oamenii dau din ei tot ce au mai urât. Bârfe, polițe plătite, lupte pen­tru scaune, tot arse­nalul de instru­mente pen­tru supraviețuire este pus la lucru. Nimeni nu mai are nici o jenă, este o luptă care-pe-care. Bineînțe­les că după pri­va­ti­zare vor dis­părea toți sau aproape toți, iar prin­ci­palul motiv este că sunt inca­pa­bili de schim­bare. De‑a lun­gul tim­pu­lui exact în asta s‑au spe­cial­izat: cum să păstreze lucrurile așa cum sunt. Iar noii pro­pri­etari nu vor dori să per­petueze un sis­tem dis­funcțional, ci vor instaura reg­ula prof­itabil­ității. Pro­ce­sele se vor sim­pli­fica, schema de per­sonal se va reduce sub­stanțial, com­pe­tențele nece­sare se vor schimba. Sin­gurii de care va fi nevoie în con­tin­uare vor fi cei de jos, mecanii de loco­mo­tivă și per­son­alul tehnic de întreținere.

Am spus mereu că într‑o țară în care infra­struc­tura rutieră e defici­tară, calea fer­ată de marfă nu poate fi fal­i­men­tară. E ilogic. Tot ce ar fi tre­buit era apli­carea unor idei sim­ple, împru­mu­tate de la alții. De pildă de la unguri care, ca să-și pro­te­jeze dru­murile de trafi­cul intens al camioanelor mari ce tranz­i­tau țara și ca să reducă numărul de acci­dente grave pe șosele, au impus o perioadă de timp — până la con­stru­irea autostrăzilor — tranz­itarea pe calea fer­ată. Am fi putut face la fel: de la Giurgiu urcam TIR-urile pe plat­formele vagoanelor de marfă și le dădeam jos la Arad, la Oradea, la Albița sau la Siret. Taxa ar fi fost ceva mai mică decât con­sumul de motor­ină al camionu­lui — vor­bim despre 30 de litri la suta de kilo­metri, iar dis­tanță medie de par­curs în Româ­nia este de vreo șase sute de kilo­metri. Puțină matem­at­ică ne arată că la fiecare camion am fi putut încasa vreo 150€. Înmulțiți asta cu totalul camioanelor care tranzitează Româ­nia într-un an și veți obține o cifră imensă. Plus că dru­murile ar fi mai cir­cu­la­bile, am avea mai puține acci­dente. Și asta e doar o idee.

Dar toate astea se pot întâm­pla atunci când vrei să schimbi lucrurile, să le faci mai bine. Cum politi­cienii n‑au dorit nicio­dată asta, ci doar avan­ta­jele mate­ri­ale ale acce­su­lui la put­ere, rămânea în sarcina anga­jaților com­pani­ilor de stat să împ­ingă în direcția asta. N‑au făcut‑o din interese mărunte și mes­chine. N‑au privit în per­spec­tivă ca să înțe­leagă că, dacă n‑o fac, mai devreme sau mai târziu vor fi vic­timele pro­priei nemișcări. Chiar și cei care au îno­tat până la limanul pen­sionării vor fi per­danți — o țară cu resurse finan­ciare puține, cu mijloacele de pro­ducție vân­dute unor firme străine nu are de unde să plătească pen­sii decente.

Acum e târziu. Lucrurile sunt pe un făgaș care nu mai poate fi întors. Pri­va­ti­zarea se va întâm­pla, poate nu ime­diat, ci atunci când rechinii cărora le e menită vor fi pregătiți să o digere. Iar primele vic­time ale aces­tei istorii, anga­jații, nu vor putea decât să con­tem­ple cu tris­tețe ceea ce se întâm­plă, med­itând poate — dacă reușesc să înțe­leagă — că au avut o șansă de a schimba soarta com­paniei și a lor, dar au ratat‑o. Și acesta este, în cele din urmă, des­tinul trist al buge­taru­lui român.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu