Șansa de a schimba

Întâm­pla­rea face să fi avut con­tact cu CFR Marfă SA în anii tre­cuți. Din motive lesne de înțe­les n‐am să isto­ri­sesc aici amă­nu­n­tele con­trac­tu­lui în care lucram, chiar dacă ele ar fi foarte inte­re­sante și rele­vante la o ana­liză mai atentă. Cred că e o obli­ga­ție morală din par­tea ori­cui a făcut con­sul­tanță să nu abu­zeze de infor­ma­ți­ile pe care le dobân­dește, utilizându‐le apoi pen­tru alte sco­puri, chiar și unele non‐comerciale, cum este – în cazul meu – un arti­col de blog.

Prima ten­ta­ție ar fi să spun că atmosfera din această com­pa­nie este comu­nistă. Nu‐mi dau seama dacă această des­cri­ere reu­șește să trans­mită ceea ce vreau să spun, pen­tru că tot mai puțini sunt cei care au apu­cat să lucreze în acele vre­muri. Cri­te­riul de com­pa­ra­ție a dis­pă­rut. Așa­dar imaginați‐vă un bloc căruia apar­ta­men­tele i‐au fost trans­for­mate în biro­uri. Ușile apar­ta­men­te­lor sunt larg des­chise și fie­care cameră are o plă­cuță pe ușă care explică des­ti­na­ția spa­ți­u­lui: birou comer­cial, secre­ta­riat, direc­tor etc. Vizi­ta­to­rul se poate mișca liber prin fos­tele apar­ta­mente, dar dacă nu știi unde se află biroul cău­tat, ai șanse să te plimbi mult și bine. În inte­ri­o­rul fie­că­rui încă­peri dai peste apro­xi­ma­tiv ace­eași ima­gine – biro­uri vechi și jupu­ite, sca­une des­pe­re­che­ate și defecte, fișete meta­lice pline de dosare și hâr­tii și un covor inu­til și îmbi­bat de praf. Desi­gur, direc­to­rii au o situ­a­ție mai bună, mobila e nouă, niște tablo­uri pe pereți, poate chiar o plantă, două.

Din­colo de aspec­tul fizic, din spa­tele biro­u­ri­lor, pri­vi­rile abu­lice ale amplo­ia­ți­lor dau ima­gi­nea exactă a insti­tu­ției. Anga­ja­ții – în marea lor majo­ri­tate – sunt oameni care nu așteaptă nici o schim­bare, nu doresc nici o schim­bare și nici nu‐și ima­gi­nează cum s‐ar putea schimba ceva în insti­tu­ția lor. Toți știu că sunt foarte multe lucruri care nu merg, că pro­ce­sele biro­cra­tice sunt întor­to­che­ate și gre­o­aie, că totul durează mult prea mult, că sunt mereu inte­rese ascunse în spa­tele fie­că­rei deci­zii care se ia, însă nimeni nu știe cum se pot îmbu­nă­tăți lucru­rile. Apoi, ca în orice altă insti­tu­ție, când vine vorba de schim­bare situ­a­ția e clară: toți o doresc, atâta timp cât nu‐i afec­tează per­so­nal. Dar dacă schim­ba­rea le modi­fică ceva din status‐quo‐ul pro­priu și mai ales dacă implică res­truc­tu­ra­rea sche­mei de per­so­nal, devin cei mai aprigi duș­mani ai ei. Vor explica insis­tent și chiar agre­siv, dacă e nevoie, că nu se poate schimba pen­tru că… Apoi urmează întot­dea­una o lungă listă de excep­ții și situ­a­ții spe­ci­ale, în care noile reguli pro­puse sunt evi­dent ino­pe­rante și doar ei, prin pri­ce­pe­rea și cunoș­tin­țele lor, pot des­câlci încur­cata țesă­tură de infor­ma­ții. Cu tim­pul, pe măsură ce vechi­mea în insti­tu­ție crește, fie­care anga­jat înțe­lege că peri­co­lele pe care le poate aduce schim­ba­rea sunt mai mari decât even­tu­a­lele sale bene­fi­cii – așa­dar este mai sănă­tos să păs­treze lucru­rile așa cum sunt, decât să încerce să le schimbe. Așa se for­mează nucleul dur al unei insti­tu­ții de stat.

De ceva timp se tot vor­bește des­pre pri­va­ti­za­rea CFR Marfă. S‐a tot lun­git poves­tea asta, pro­ba­bil că sunt mulți inte­re­sați și se trag tot felul de sfori poli­tice pen­tru adju­de­ca­rea aces­tei pră­ji­turi. Între timp com­pa­nia de stat acu­mu­lează pier­deri peste pier­deri și va fi din ce în ce mai ieftină. De curând se pare că a intrat pe fir și FMI‐ul, care împinge de la spate noua putere să fina­li­zeze vân­za­rea – pro­ba­bil că cei care tre­buie să cum­pere sunt deja pre­gă­tiți. Mesa­jele sunt con­tra­dic­to­rii: minis­te­rul trans­por­tu­ri­lor își asumă pri­va­ti­za­rea com­pa­niei fero­vi­are până în decem­brie, apoi spune că deo­cam­dată doar 20% din Tarom se scoate la vân­zare.

Ori­cum ar fi, zilele CFR Marfă sunt numă­rate. N‐aș vrea să fiu zilele astea în pie­lea unui anga­jat al aces­tei insti­tu­ții. Când se aude coasa apropriindu‐se, oame­nii dau din ei tot ce au mai urât. Bârfe, polițe plătite, lupte pen­tru sca­une, tot arse­na­lul de instru­mente pen­tru supra­vie­țu­ire este pus la lucru. Nimeni nu mai are nici o jenă, este o luptă care‐pe‐care. Bine­în­țe­les că după pri­va­ti­zare vor dis­pă­rea toți sau aproape toți, iar prin­ci­pa­lul motiv este că sunt inca­pa­bili de schim­bare. De‐a lun­gul tim­pu­lui exact în asta s‐au spe­cia­li­zat: cum să păs­treze lucru­rile așa cum sunt. Iar noii pro­pri­e­tari nu vor dori să per­pe­tu­eze un sis­tem dis­func­țio­nal, ci vor insta­ura regula pro­fi­ta­bi­li­tă­ții. Pro­ce­sele se vor sim­pli­fica, schema de per­so­nal se va reduce sub­stan­țial, com­pe­ten­țele nece­sare se vor schimba. Sin­gu­rii de care va fi nevoie în con­ti­nu­are vor fi cei de jos, meca­nii de loco­mo­tivă și per­so­na­lul teh­nic de între­ți­nere.

Am spus mereu că într‐o țară în care infras­truc­tura ruti­eră e defi­ci­tară, calea ferată de marfă nu poate fi fali­men­tară. E ilo­gic. Tot ce ar fi tre­buit era apli­ca­rea unor idei sim­ple, împru­mu­tate de la alții. De pildă de la unguri care, ca să‐și pro­te­jeze dru­mu­rile de tra­fi­cul intens al cami­oa­ne­lor mari ce tranzi­tau țara și ca să reducă numă­rul de acci­dente grave pe șosele, au impus o peri­oadă de timp – până la con­stru­i­rea autos­tră­zi­lor – tranzi­ta­rea pe calea ferată. Am fi putut face la fel: de la Giur­giu urcam TIR‐urile pe plat­for­mele vagoa­ne­lor de marfă și le dădeam jos la Arad, la Ora­dea, la Albița sau la Siret. Taxa ar fi fost ceva mai mică decât con­su­mul de moto­rină al camio­nu­lui – vor­bim des­pre 30 de litri la suta de kilo­me­tri, iar dis­tanță medie de par­curs în Româ­nia este de vreo șase sute de kilo­me­tri. Puțină mate­ma­tică ne arată că la fie­care camion am fi putut încasa vreo 150€. Înmul­țiți asta cu tota­lul cami­oa­ne­lor care tranzi­tează Româ­nia într‐un an și veți obține o cifră imensă. Plus că dru­mu­rile ar fi mai cir­cu­la­bile, am avea mai puține acci­dente. Și asta e doar o idee.

Dar toate astea se pot întâm­pla atunci când vrei să schimbi lucru­rile, să le faci mai bine. Cum poli­ti­cie­nii n‐au dorit nici­o­dată asta, ci doar avan­ta­jele mate­ri­ale ale acce­su­lui la putere, rămâ­nea în sar­cina anga­ja­ți­lor com­pa­ni­i­lor de stat să împingă în direc­ția asta. N‐au făcut‐o din inte­rese mărunte și mes­chine. N‐au pri­vit în per­spec­tivă ca să înțe­leagă că, dacă n‐o fac, mai devreme sau mai târ­ziu vor fi vic­ti­mele pro­priei nemiș­cări. Chiar și cei care au îno­tat până la lima­nul pen­sio­nă­rii vor fi per­danți – o țară cu resurse finan­ci­are puține, cu mij­loa­cele de pro­duc­ție vân­dute unor firme stră­ine nu are de unde să plă­tească pen­sii decente.

Acum e târ­ziu. Lucru­rile sunt pe un făgaș care nu mai poate fi întors. Pri­va­ti­za­rea se va întâm­pla, poate nu ime­diat, ci atunci când rechi­nii cărora le e menită vor fi pre­gă­tiți să o digere. Iar pri­mele vic­time ale aces­tei isto­rii, anga­ja­ții, nu vor putea decât să con­tem­ple cu tris­tețe ceea ce se întâm­plă, medi­tând poate – dacă reu­șesc să înțe­leagă – că au avut o șansă de a schimba soarta com­pa­niei și a lor, dar au ratat‐o. Și acesta este, în cele din urmă, des­ti­nul trist al buge­ta­ru­lui român.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu