Mergând pe stradă nu mă pot abține să nu casc gura prin ogrăzile pe lângă care trec, încercând să înțeleg cine sunt proprietarii, în funcție de felul în care arată casa, curtea și gardul. Pentru că amănuntele relevă obiceiurile și educația stăpânului și mi se pare foarte amuzant să observ, să presupun și apoi să verific — atunci când pot — dacă m‑am înșelat sau nu. Bineînțeles această mică distracție personală se desfășoară pe străzile din vecinătatea casei mele, pe lângă care trec des, în drum spre sală sau la piață. Am deci posibilitatea să repet observațiile, să compar și să studiez fără să fiu suspectat a fi altceva decât un trecător.
Dar din toate detaliile pe care le-am observat, azi vreau să vă povestesc despre unul anume: balconul. Mi se pare că românii au o relație specială cu acest element arhitectural al unei construcții, fiind iremediabil îndrăgostiți de el și — drept consecință — adăugându‑l fără excepție ca parte obligatorie a casei proprii. De unde acest amor față de balcoane? Cândva balcoanele erau un element ornamental, fiind decorate sculptural în armonie cu clădirea — nu e cazul nostru, pentru că le facem urâte. O altă destinație era aceea de a privi strada și defilările sau procesiunile care treceau — iarăși nu, am renunțat de mult la parade și, oricum, acelea se țin numai pe străzi mari, nu pe ulițe lăturalnice din Otopeni. Atunci de ce un balcon la stradă?
S‑ar putea ca explicația să vină din trecutul recent. Blocurile comuniste erau foarte economice ca spațiu, iar confortul era ultima preocupare a proiectanților. De aceea balconul ajungea să îndeplinească roluri dintre cele mai diverse, suplinind alte spații mai adecvate pe care proprietarul și le-ar fi dorit. Cum blocurile dăinuie și azi, utilizarea balcoanelor s‑a perpetuat și ea. Balconul este uscătorie de rufe, cămară de provizii, extensie a sufrageriei prin închidere cu termopan, grădină sau seră, garaj pentru bicicletă și depozit de lucruri vechi. Este multifuncțional și plurivalent. Fără el viața în Berceni sau Militari — ca să dau doar două exemple — nu poate fi concepută.
Îmi amintesc că, acum mai bine de patru ani, umblând împreună cu Carmen după un apartament pe care să‑l cumpărăm, am găsit unul care ni se părea foarte potrivit ca dimensiuni. Era la parter și pe cale de consecință nu avea balcon. În rest, totul părea exact ce am fi vrut: suprafață, localizare, finisaje, preț. Ne-am fâțâit prin el, imaginându-ne cum ar veni mobila, unde punem patul, unde dulapul, dar oricât ne-am fi învârtit în jurul cozii până la urmă am ajuns la întrebarea fundamentală: unde uscăm rufele? Asta era o formă voalată de a întreba ce ne facem fără balcon. Există viață fără balcon? Răspunsul a fost nu, nu există. Așa că până la urmă am luat alt apartament, pe care am dat cu vreo douăzeci de mii de euro mai mult și care nici el nu avea balcon (e tot la parter), dar are o mică grădină de patruzeci de metri pătrați. Una peste alta însă, balconul ne‑a costat mai mult decât mașina 🙂
Însă culmea îndrăznelii au avut‑o dezvoltatorii de la Asmita Garden, care au stârnit un scandal imens interzicând proprietarilor de apartamente să usuce rufe în balcoane sau să-și depoziteze borcanele cu murături. Păi, frate, atunci la ce bun să mai ai un balcon? Bine, nu‑i vorbă, la ce scandaluri s‑au iscat ulterior în jurul clădirilor ălora de 25 de etaje, a căror structură s‑ar părea că nu e chiar cum trebuie, balcoanele sunt ultima problemă a celor ce locuiesc acolo.
Și uite așa ajung să înțeleg de ce românii își construiesc balcoane la casele lor. Desigur, nu le mai folosesc ca să usuce rufe, pentru că au o curte întreagă la dispoziție. Au grădină și garaj și dressing pentru haine noi și vechi, au și cămară, ba chiar și pivniță unii dintre ei. Toate sunt la locul lor, așa că balconului nu i‑a mai rămas nici una dintre întrebuințările tradiționale. Dar românii continuă să le dorească. Le fac meschin de mici, urâte și nefuncționale, dar le fac pentru că nu se cade să nu ai un balcon. Numai sărăntocii n‑au.
11:11
jardiniere, vreau jardiniere cu muscate la balcoane