Au trecut aproape 150 de ani de când Eminescu scria binecunoscuta poezie prin care dorea României tot ceea ce el credea că îi lipsește. Privind înapoi la acele versuri aș spune că mai nimic nu s‑a împlinit din dorințele sale, dar nici nu aș putea spune că viziunea eminesciană mi se pare în totalitate dezirabilă. Arme cu tărie, fală, vitejie sunt deziderate care în vremurile moderne ar trece mai degrabă ca secundare și sunt cel puțin neimportante pentru o țară mică precum a noastră. Nu calea forței trebuie s‑o alegem pentru a ne croi drum înainte.
Dar nici fiii României nu prea au trăit în frăție niciodată, cât despre glorii și despre bucurii nici pomeneală. Istoria recentă a României e mai degrabă un șir de neinspirate alegeri și nefericite întâmplări, o împreunare de ghinioane și slabă judecată, printre care au strălucit ici și colo niște clipe mai fericite. Am trecut prin două războaie mondiale fără prea multă glorie și doar norocul ne‑a adus după primul din ele crearea statului național. Am căzut de partea greșită a împărțelii de la Yalta și nu ne-am revoltat prea tare pentru asta, așa că am aplecat fruntea în fața comunismului sovietic și l‑am inventat pe Ceaușescu. Ne-am săturat și de el, tocmai când rămăsesem singura țară fără nici o reformă tip-perestroika, dar se pare că a fost nevoie de scânteia unui pastor maghiar și de ceva servicii secrete străine ca să ne ridicăm în picioare și să simulăm o revoluție. Au murit inutil niște oameni, în împrejurări care nici acum nu sunt clare. L‑am fugărit pe rege, l‑am idolatrizat pe comunistul Iliescu și am aplaudat minerii care băteau intelectuali pletoși și bărboși în Piața Universității. Ne-am amăgit cu pseudo-democrația tip Constantinescu și l‑am recuperat pe Băsescu, făcându‑l, din primar de capitală, președinte.
N‑aș pune că excelăm la capitolul perspective. Mă uit înainte și văd o probabilă alternanță la putere a unor politicieni interesați de afacerile cu banul public și de faima facilă a parlamentarismului ineficient. Economia românească e în derivă, dependentă de importuri și de piețe de desfacere unde suntem vioara a cincea. Agricultură aproape că nu mai avem, turismul e lamentabil calitativ, industria aproape a dispărut, doar comerțul merge strună. Ce să-ți doresc eu ție, dulce Românie?
Aș fi vrut să fii bogată și puternică, independentă și inteligentă, să îți găsești puterea de a‑ți recunoaște greșelile trecutului și să le îndrepți cerând scuze celor pe care i‑ai asuprit sau i‑ai uitat, să înveți din erori și să nu le mai repeți, să ai oameni solidari și muncitori, care strâng din dinți când e greu și continuă să muncească, să ți se reașeze valorile la locul lor, să îți înțelegi virtuțile, dar mai ales slăbiciunile și să te strădui să le depășești. Și-mi dau seama cât de naive ar fi astfel de dorințe. Și atunci, ce să-ți doresc eu ție, dulce Românie?
Să învii din morți? Să te alegi cu o clasă politică responsabilă și competentă? Să îți revigorezi economia? Să devină fiii tăi mai harnici, mai educați și mai sănătoși? Există măcar o vagă premiză pentru oricare din acestea? Nu prea. Așa că singurul lucru pe care pot să ți‑l doresc este să ai norocul ca Uniunea Europeană să evolueze tot mai mult spre o structură supra-statală, să existe un guvern european, o monedă unică, o politică unică și legi aliniate în toate statele membre. Să-ți pierzi o parte din independență, dar să-ți recâștigi șansa la normalitate. Să scapi de lipitorile care te conduc azi și de prostimea care îi votează. Să te conducă un neamț — cum s‑a mai întâmplat pe vremea lui Eminescu — și să ți se aplice legi drepte și inteligente. Și poate așa fiii tăi se vor educa, vor fi obligați să învețe respectul față de lege și să redescopere adevăratele valori, se vor întoarce la munca cinstită și stăruitoare.
Nu‑s sigur că toate astea se vor întâmpla așa cum spun eu. Lumea e tare complicată. Dar cred că ai avea o șansă mai bună să reușești decât prin propriile tale forțe. Dulce Românie, asta îți doresc!
Lasă un comentariu