Cu câ­teva seri în urmă am vă­zut pri­mul epi­sod al se­riei Life after pe­o­ple. Unii ar pu­tea spune că mi‑a luat cam mult să aflu des­pre un film de fic­țiune care a fost lan­sat prin 2009. Ar avea drep­tate, dar câte lu­cruri in­te­re­sante n‑or mai fi pe lu­mea asta și noi încă n‑am au­zit de ele! Deci, cum vă spu­neam, am vă­zut pri­mul epi­sod și să spun drept nu mă prea trage inima să le văd și pe ce­le­lalte. E ceva de­pri­mant în fil­mul ăsta, în ciuda în­cu­ra­jă­ri­lor pe care le trans­mite, că viața pe Pământ nu va dis­pă­rea o dată cu spe­cia umană. Adică, să nu în­țe­le­geți greșit, mă bu­cur că viața va con­ti­nua după ce noi vom fi is­pă­șit prin dis­pa­ri­ție mul­ți­mea de pă­cate ce ar tre­bui să ne apese con­ști­ința. Mă bu­cur că cele mai multe ani­male vor su­pra­vie­țui ab­sen­ței noas­tre și vor pune stă­pâ­nire pe spa­țiul care le‑a apar­ți­nut și lor cân­dva. 

Dar mi se pare trist și de­pri­mant că — de fapt — Pămân­tu­lui îi va fi mai bine fără noi. Asta îmi amin­tește de cu­vin­tele lui Sant-Exu­pery:

Per­fe­cţiu­nea e atinsă nu atunci când nu mai este ni­mic de adă­u­gat, ci când nu mai este ni­mic de în­lă­tu­rat.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu