În ultima perioadă s‑au întâmplat două lucruri care afectează agricultura românească, iar dezbaterile din presă par să ocolească miezul problemelor. Sunt mirat. În primul rând e vorba despre impozitul pentru producătorii agricoli, iar în al doilea rând tocmai se propune (și probabil se va pune în practică) utilizarea unui card de producător. Ambele subiecte sunt foarte sensibile din prespectiva agricultorului român, în condițiile în care exploatațiile agricole sunt mici, fragmentate și nu foarte productive.
Impozitul pentru producător este o măsură despre care se tot vorbește de ceva vreme, în ideea că este una din puținele surse de venit neimpozitate încă. Pentru ca este imposibil să monitorizeze produsele propriu-zise, statul se gândește la un impozit forfetar calculat în funcție de suprafața deținută. Dar asta înseamnă că în anii cu secetă sau cu alte calamități naturale — înghețuri timpurii, de pildă — producătorii agricoli vor avea costuri și mai mari, accentuându-li-se pierderile. Din câte înțeleg eu, în cazul în care terenul nu e cultivat nu se percepe impozit. Unde va duce asta? Simplu: decât să riște să piardă bani cultivând terenul, țăranul român va prefera să‑l lase pârloagă. Sau să‑l cultive fără să declare cultura.
A doua măsură, cea cu cardul de producător, pretinde că dă acces producătorului în piață, cu beneficii pentru el — pentru că nu mai apelează la intermediar — și pentru cumpărători — pentru că se vor bucura de prețuri de producător, fără adaosurile intermediarilor.
Prima motivație este eronată: nu accesul la piață este problema principală pentru producătorii serioși, ci viteza de comercializare. Produsele agricole sunt foarte perisabile în marea lor majoritate, deci a ne iluziona că un producător de roșii care scoate o tonă pe săptămână are timp să stea în piață și să vândă cu kilogramul e o pură prostie. Omul ăla trebuie să vândă en-gros ca să nu i se strice marfa și să se poată ocupa de cultură. Să presupunem că intermediarul nu mai reușește să dea șpagă și să-și facă rost de un card de producător (ha ha ha!), deci va dispărea pentru că nu mai are acces în piețe. Ce variante are producătorul? Păi cam următoarele:
Prima variantă este improbabilă, știută fiind inapetența românilor pentru colaborare. Dacă pui trei țărani împreună, doi vor pune la cale să‑l înșele pe al treilea, după care se vor înșela între ei. În plus lipsa acută a unei minime educații financiare îi îndeamnă la decizii stupide, cum ar fi aceea de a utiliza banii câștigați dintr-un sezon fructuos pentru o mașină 4x4 în loc să investească în propria afacere. Iar asta face ca o potențială colaborare să fie și mai improbabilă, pentru că ar necesita să aibă principii de afaceri acceptate de toți participanții, iar asta e imposibil în absența unei minime educații în acest domeniu. Din păcate românii nu se pot uni decât pentru a comite infracțiuni. Răul este singurul nostru liant tradițional.
Varianta a doua îi va îndemna să treacă pe scară largă la chimizarea producției, la soiurile modificate genetic și la orice alte măsuri care le pot asigura profitabilitatea în condițiile concurenței cu produsele de import. Cum în România nu există nici un fel de control al utilizării acestor substanțe (care combat bolile și dăunătorii, care accelerează creșterea, fructificația sau coacerea) rezultă că temerea exprimată de mulți orășeni — că așa-zisele legume de la țăran sunt mai toxice decăt cele importate din țări vestice din cauza unei utilizări exagerate a chimicalelor — nu e o închipuire și are șanse să devină certitudine dacă hypermarketurile își vor deschide porțile către producătorii locali.
Mai mult decât atât, cardul ar trebui să aibă înscris pe el soiurile de produse pe care le‑a cultivat, suprafețele de pe care provin și cantitățile disponibile pentru vânzare. Pentru că am idee ce înseamnă asta din punct de vedere al gestiunii informației, pot să afirm cu mâna pe inimă că așa ceva e imposibil de realizat în România de azi. Ar însemna o coordonare cu baza de date geodezică, o evidența a cantităților comercializate pentru a le scădea din stocuri, calcule de perisabilitate etc o întreagă logică de calcul, extrem de laborioasă ca proiectare și realizare. Și, pe urmă apare întrebarea legitimă: dacă tot se dorește evidența exactă a producției agricole, de ce mai aplicăm impozitul forfetar? Nu ar fi mai corectă impozitarea producției agricole? Pentru că până la urmă ea este generatoare de venit, nu suprafața de teren.
Una peste alta, măsurile luate de guvern n‑au nici cap, nici coadă. După cum văd eu lucrurile ele vor conduce la un singur efect: agasat de complicațiile logistice, neîncurajat să se asocieze și să producă și impozitat indiferent de succesul real al recoltei, țăranul român va ajunge la concluzia că mai bine își vinde pământul unor mari companii sau unor investitori, ca să scape de belea, păstrând pentru el doar atât cât să trăiască el și familia lui. Cum în curând se va deschide piața funciară pentru orice cetățean străin, nu pot să nu mă întreb dacă nu chiar asta e intenția. În teorie asta ar concentra terenurile și ar permite atingerea unei productivități mari, dar mi‑e teamă că produsele cultivate nu vor fi destinate românilor, ci producției de biocombustibili sau de cereale furajere, în timp ce noi vom mânca cuminți roșii de Turcia și ardei din Spania, trimițându-ne veniturile în buzunarele fermierilor de pe alte meridiane.
Lasă un comentariu