Ați auzit probabil destul de frecvent expresia: nu-mi spune tu cum să-mi cresc copiii. Eu mărturisesc că sunt destul de confuz în privința argumentației pe care se bazează această solicitare imperativă. Și cum nu prea mă rabdă inima să nu comentez lucrurile care mi se par ciudate, mă aventurez pe terenul minat al părintologiei. De la bun început recunosc că n‑am nici un fel de calificare specială în domeniul acesta, în afară de experiența proprie a creșterii celor doi fii, cu care sper că am făcut o treabă bună. Nu eu sunt cel care trebuie să judec rezultatul, ci ei înșiși și lumea în care trăiesc. Deci nu mă pretind expert, doar un practicant cu oarece experiență.
Mai întâi aș vrea să-mi exprim îndoiala că altcineva, oricine ar fi el sau ea, se poate erija în autoritate absolută în domeniul creșterii și educației copiilor. Da, știu, există niște specialiști în psihologia copilului, care nu contenesc cu povețele minunate exprimate în cărți cu prețuri frumușele, dar când citești ce spun ei ajungi la concluzia că ar fi bine dacă s‑ar așeza toți la o masă și s‑ar pune nițel de acord înainte de a‑și publica neprețuitele sfaturi. Așadar, de ce să nu vă spună altcineva cum să vă creșteți copiii? Pentru că voi sunteți experți de talie mondială? Aveți ceva studii în privința asta? Ce vă califică să vă considerați de ne-sfătuit în acest domeniu?
Apoi aș remarca faptul că ceilalți sunt direct afectați de rezultatul priceperii voastre de părinte. Adică, să ne înțelegem, pentru voi copiii voștri vor fi veșnic cei mai buni, cei mai frumoși și cei mai inteligenți — oricine poate accepta această subiectivitate — dar noi ceilalți suntem cei care îi vedem cu un ochi critic, noi suntem cei care ne lovim de eventualele voastre nereușite. Pe noi ne afectează că ai voștri copii aruncă gunoaie pe stradă, scuipă, vorbesc urât în public, sunt nepoliticoși cu ceilalți, sunt micinoși, indiferenți sau nesimțiți. Noi, ceilalți, decontăm insuccesele voastre. De ce n‑am avea voie să spunem ce credem câtă vreme se mai poate face ceva în privința educației lor?
Desigur, nu am să merg până acolo încăt să am pretenția că trebuie să vă creșteți copiii exact cum vă spune lumea din jurul vostru. În fond nici ei nu sunt experți. Spun doar că n‑ar trebui să le refuzați dreptul de a‑și exprima opinia, că ar trebui să căutați adevărul în spusele lor, dacă există, că ați putea decanta valoarea venită din privirea exterioară, întotdeauna mai proaspătă decât a celui care e parte integrantă a relației copil-părinte.
Uneori mi se pare că atitudinea asta ostilă oricărui sfat sau opinie venită din exterior are un pic de legătură cu sentimentul de proprietate asupra copiilor. Nu acceptați sfaturi despre creșterea lor, pentru că sunt ai voștri. Voi i‑ați făcut și asta vă dă un drept inalienabil de a dispune de proprietatea voastră. În propoziția imperativă “nu-mi spune cum să cresc copilul meu” accentul nu se pune pe verbul a crește, ci pe adjectivul pronominal posesiv: copilul meu. Să fie doar o impresie?
20:02
Eu aud ceva de genul, ce stii tu, ca n‑ai copii.
13:02
Pornind de la acest subiect este interesant de vazut “Carnage” din 2011 al lui Roman Polanski