Probabil că cel mai lesnicios lucru — în drumul către eroism — este să îți croiești straiele de paradă, să îți potrivești penele la coiful armurii și să încaleci pe bidiviu. Uneori e dureros, pentru că armura e grea, coiful îți apasă pe creștet, iar scările șeii sunt cam înalte. Dar strângi din dinți și urci, cu gândul la întoarcerea victorioasă, la uralele mulțumii, la recunoștința cetății. Pe urmă trebuie să ieși pe poarta cetății, să lași în spate confortul propriului camin și să apuci pe drumurile grele ale războiului, să te aliniezi cavalcadelor cu sabia în mână, luptând vitejește și fără oboseală până când dușmanul este biruit. Iar asta este, desigur, partea cea mai anevoioasă în a fi erou.
Există și un eroism mai comod, mai accesibil. Plecat din cetate, când toți te știu pornit la război, tragi la primul han, ceri o butelcă de vin și-un hartan de carne friptă, mănânci și bei pe săturate, dormi și a doua zi o iei de la început cu petrecerea. Trimiți iscoade pe front și cauți să afli îndată care au fost sorții bătăliei. Dacă ai tăi au fost victorioși, îți pui penele de paradă și te întorci în cetate acoperit de glorie — cine să știe că nici n‑ai ridicat spada? Dacă dimpotrivă, ai tai au fost dați pierzaniei, te întorci zdrobit de mâhnire, acoperit de praf și sudoare și spui cui o vrea să știe că au fost prea mulți, că te-ai bătut ca un nebun, dar nu i‑ai putut dovedi.
După același chip al oportunismului, eroina caracaleană Cristiana Anghel, s‑a înstruțat cu galoanele senatoriale si a plecat din urbea sa prăfuită să cucerească gloria politică, după ce dobândise o oarece faimă socială prin îndârjitele sale greve ale foamei. Mai întâi, ieșită de pe porțile orașului, doamna Anghel s‑a uitat împrejur ca să înțeleagă unde‑i inamicul, apoi a pornit cu avânt către înfruntare. Dar, pare-se că după doar foarte puțină vreme, a început să dea semne de mai multă înțelegere față de dușmanul împotriva căruia pornise: proasta guvernare. Prin ianuarie a trecut cu vederea bugetul sărăcuț de la educație pentru că “a înțeles cum stau lucrurile”, apoi a adăugat că îi acordă primului ministru un an de răgaz ca să-și împlinească promisiunile. Oare de ce s‑o fi domolit teribila luptătoare olteancă?
Poate ca o fi ajutat și faptul că fiică-sa a devenit angajat al Ministerului Educației, îndată ce guvernul Ponta s‑a instalat — cum să lupți împotriva instituției unde lucrează propria odraslă? Apoi merituoasa fiică a dobândit și o garsonieră de serviciu, iar după decembrie distinsa doamnă senator s‑a procopsit și ea cu una, deși gurile rele zic că n‑avea dreptul, nefiind angajat al respectivului minister. Ei, lume invidioasă și rea!
Dar mai presus de orice, în ianuarie Cristiana Anghel era dispusă să treacă cu vederea guvernării pentru că domnul Ponta nu era încă indezirabil pentru Felix Voiculescu. Recentele semne de coabitare cu Băsescu au schimbat însă opiniile mogulului de la Antene, care a hotărât să pună tunurile pe dezertor. Între armele sale, doamna Anghel e tocmai potrivită să iasă la rampă, în chip de redescoperit erou justițiar. Ce interesant e — nu‑i așa? — cum acuză ea întreg USL-ul, pentru ca apoi să devină tot mai precisă: guvernul nu-și respectă promisiunile, adică Ponta, care e lup în blană de oaie și o numește și pe Kovesi la DNA. De când o fi devenit atât de cunoscătoare într-ale justiției doamna Anghel? Să fie de când primește drepturi de autor de la Antena 3?
* * *
E mult mai ușor să fii erou din vârful unui pat de spital. Trebuie doar să ai tăria de a rezista foamei. Însă atunci când ai coborât de pe soclul pe care astfel te-ai înălțat, trebuie să dai piept cu propriul tău eu. Trebuie să dai măsura propriului caracter, să reziști tentației de a deveni doar un pion în mâinile păpușarilor politici, să reziști tentației banilor, funcțiilor, sinecurilor. Doamna Anghel n‑a putut, dar n‑o judecați prea aspru, majoritatea românilor ar fi procedat la fel. Dintr-un motiv sau altul, există mereu ceva ce împiedică să se zămislească printre noi un veritabil Don Quijote. Deși, Doamne, ce dor ne e de el!
Lasă un comentariu