Pro­ba­bil că cel mai les­ni­cios lu­cru — în dru­mul că­tre ero­ism — este să îți cro­iești stra­iele de pa­radă, să îți po­tri­vești pe­nele la co­iful ar­mu­rii și să în­ca­leci pe bi­di­viu. Une­ori e du­re­ros, pen­tru că ar­mura e grea, co­iful îți apasă pe creș­tet, iar scă­rile șeii sunt cam îna­lte. Dar strângi din dinți și urci, cu gân­dul la în­toar­ce­rea vic­to­ri­oasă, la ura­lele mul­țu­mii, la re­cu­noș­tința ce­tă­ții. Pe urmă tre­buie să ieși pe poarta ce­tă­ții, să lași în spate con­for­tul pro­pri­u­lui ca­min și să apuci pe dru­mu­rile grele ale răz­bo­i­u­lui, să te ali­ni­ezi ca­val­ca­de­lor cu sa­bia în mână, lup­tând vi­te­jește și fără obo­seală până când du­ș­ma­nul este bi­ruit. Iar asta este, de­si­gur, par­tea cea mai ane­vo­ioasă în a fi erou.

Există și un ero­ism mai co­mod, mai ac­ce­si­bil. Ple­cat din ce­tate, când toți te știu por­nit la răz­boi, tragi la pri­mul han, ceri o bu­telcă de vin și-un har­tan de carne friptă, mă­nânci și bei pe să­tu­rate, dormi și a doua zi o iei de la în­ce­put cu pe­tre­ce­rea. Tri­miți iscoade pe front și ca­uți să afli în­dată care au fost sor­ții bă­tă­liei. Dacă ai tăi au fost vic­to­ri­oși, îți pui pe­nele de pa­radă și te în­torci în ce­tate aco­pe­rit de glo­rie — cine să știe că nici n‑ai ri­di­cat spada? Dacă dim­po­trivă, ai tai au fost dați pier­za­niei, te în­torci zdro­bit de mâh­nire, aco­pe­rit de praf și su­doare și spui cui o vrea să știe că au fost prea mulți, că te-ai bă­tut ca un ne­bun, dar nu i‑ai pu­tut dovedi. 

După ace­lași chip al oport­u­nis­mu­lui, ero­ina ca­ra­ca­leană Cris­ti­ana An­ghel, s‑a în­stru­țat cu ga­loa­nele se­na­to­ri­ale si a ple­cat din ur­bea sa pră­fu­ită să cu­ce­rească glo­ria po­li­tică, după ce do­bân­dise o oa­rece faimă so­ci­ală prin în­dâr­ji­tele sale greve ale foa­mei. Mai în­tâi, ie­șită de pe por­țile ora­șu­lui, doamna An­ghel s‑a ui­tat îm­pre­jur ca să în­țe­leagă unde‑i ina­mi­cul, apoi a por­nit cu avânt că­tre în­frun­tare. Dar, pare-se că după doar foarte pu­țină vreme, a în­ce­put să dea semne de mai multă în­țe­le­gere față de du­ș­ma­nul îm­po­triva că­ruia por­nise: proasta gu­ver­nare. Prin ia­nu­a­rie a tre­cut cu ve­de­rea bu­ge­tul să­ră­cuț de la edu­ca­ție pen­tru că “a în­țe­les cum stau lu­cru­rile”, apoi a adă­u­gat că îi acordă pri­mu­lui mi­nis­tru un an de ră­gaz ca să-și îm­pli­nească pro­mi­siu­nile. Oare de ce s‑o fi do­mo­lit te­ri­bila lup­tă­toare olteancă?

Poate ca o fi aju­tat și fap­tul că fiică-sa a de­ve­nit an­ga­jat al Mi­nis­te­ru­lui Edu­ca­ției, în­dată ce gu­ver­nul Ponta s‑a in­sta­lat — cum să lupți îm­po­triva in­sti­tu­ției unde lu­crează pro­pria odra­slă? Apoi me­ri­tu­oasa fiică a do­bân­dit și o gar­so­nieră de ser­vi­ciu, iar după de­cem­brie dis­tinsa doamnă se­na­tor s‑a pro­cop­sit și ea cu una, deși gu­rile rele zic că n‑avea drep­tul, ne­fi­ind an­ga­jat al res­pec­ti­vu­lui mi­nis­ter. Ei, lume in­vi­di­oasă și rea! 

Dar mai pre­sus de orice, în ia­nu­a­rie Cris­ti­ana An­ghel era dis­pusă să treacă cu ve­de­rea gu­ver­nă­rii pen­tru că dom­nul Ponta nu era încă in­de­zi­ra­bil pen­tru Fe­lix Vo­i­cu­lescu. Re­cen­tele semne de coa­bi­tare cu Bă­sescu au schim­bat însă opi­ni­ile mo­gu­lu­lui de la An­tene, care a ho­tă­rât să pună tu­nu­rile pe dez­er­tor. În­tre ar­mele sale, doamna An­ghel e toc­mai po­tri­vită să iasă la rampă, în chip de re­des­co­pe­rit erou jus­ti­țiar. Ce in­te­re­sant e — nu‑i așa? — cum acuză ea în­treg USL-ul, pen­tru ca apoi să de­vină tot mai pre­cisă: gu­ver­nul nu-și res­pectă pro­mi­siu­nile, adică Ponta, care e lup în blană de oaie și o nu­mește și pe Ko­vesi la DNA. De când o fi de­ve­nit atât de cu­nos­că­toare într-ale jus­ti­ției doamna An­ghel? Să fie de când pri­mește drep­turi de au­tor de la An­tena 3?

* * *

E mult mai ușor să fii erou din vâr­ful unui pat de spi­tal. Tre­buie doar să ai tă­ria de a re­zista foa­mei. Însă atunci când ai co­bo­rât de pe so­clul pe care ast­fel te-ai înăl­țat, tre­buie să dai piept cu pro­priul tău eu. Tre­buie să dai mă­sura pro­pri­u­lui ca­rac­ter, să re­ziști ten­ta­ției de a de­veni doar un pion în mâi­nile pă­pușa­ri­lor po­li­tici, să re­ziști ten­ta­ției ba­ni­lor, func­ți­i­lor, si­ne­cu­ri­lor. Doamna An­ghel n‑a pu­tut, dar n‑o ju­de­cați prea as­pru, ma­jo­ri­ta­tea ro­mâ­ni­lor ar fi pro­ce­dat la fel. Dintr-un mo­tiv sau al­tul, există me­reu ceva ce îm­pie­dică să se ză­mi­slească prin­tre noi un ve­ri­ta­bil Don Qui­jote. Deși, Doamne, ce dor ne e de el!

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.