Există întâmplări simple al căror impact în cursul istoriei este mult mai mare decât semnificația imediată a faptelor concrete. În categoria asta intră și povestea cu interzicerea micilor prin consecința unei directive europene. De fapt, europenii nu au nimic cu micii noștri, ci cu bicarbonatul de sodiu, o substanță chimică aparent inofensivă, ba chiar utilă în tratarea unor afecțiuni. Doar că — pentru că întotdeauna există și o altă perspectivă — tot inofensivul bicarbonat este foarte eficient în îndepărtarea mirosurilor neplăcute, mai ales la produsele din carne, iar din acest motiv este intens folosit pentru a acoperi mirosul unor cărnuri ușor alterate sau al unor organe mai puțin frunos mirositoare, utilizate în tocăturile care ne compun mezelurile. Și asta este o problemă, în condițiile în care alimentele tind să se plimbe tot mai mult pe lungul lanț al producției și distribuției, făcând tot mai dificilă verificarea originii și termenul de valabilitate a produsului.
Românii însă nu au priceput din poveste decât că europenii vor să le interzică micii, ceea ce echivalează cu un atentat la identitatea națională. Micul Titulescu — cel mai important mic al țării — a liniștit paternalist mulțimea, spunându-ne să stăm liniștiți, că‑i salvează el. Ne-am relaxat toți și ne-am întors la grătarele de 1 mai, fericiți să le auzim sfârâitul, dar totuși îngrijorați că Europa asta își cam bagă nasul în oalele noastre. Pentru că de fapt ne place in Europa, că vin bani de drumuri și de alte investiții și putem să ne plimbăm pe unde vrem doar cu buletinul, dar nu tot așa de mult ne place când ni se mai dictează și reguli.
În fond ce s‑ar fi întâmplat dacă — să admitem ipoteza asta — bicarbonatul de sodiu ar fi fost interzis, iar micii n‑ar mai fi avut voie să‑l conțină? Păi, cred că e clar care ar fi fost consecința în România: ștergeam bicarbonatul din etichete, dar îl lăsam în mic. Pentru că suntem specialiști în a ne descurca. La restaurant am fi spus chelnerului să ne aducă mici “din ăia buni”, iar el ne-ar fi făcut cu ochiul și-ar fi spus că “așa sunt toți la noi”, că doar n‑or fi nebuni să strice bunătate de rețetă tradițională.
Și dacă analizăm ultimul sondaj comandat la INSCOP de ziarul Adevărul, despre opinia noastră asupra Uniunii Europene, o să constatăm că mai bine de jumătate din români nu văd să fie mare sfârâială — apropo de mici — în aderarea noastră. Uniunea Europeană înseamnă că avem voie să circulăm liber, că avem drepturi democratice oriunde ne ducem și că e pace. Și toate astea ne plac. Dar suntem cam subordonați vestului, care se cam amestecă în treburile noastre interne și tot Uniunea a cam răspândit criza asta economică și pe la noi, că altfel ne descurcam noi s‑o fentăm. Astea nu ne prea plac. Așa că nu ne prea înghesuim să renunțăm la leu în favoarea euro. Ca oriunde altundeva și oricând altcândva, românilor le plac avantajele de a fi într‑o echipă cu condiția ca ei să facă ce vor.
Dacă mă întrebați pe mine, am să spun că nici eu nu cred că suntem pregătiți pentru euro, deși s‑ar putea să ne placă stabilitatea pe care ne-ar da‑o, mai ales ăstora de plătim credite în valută. Dar exemplul Greciei și probabil foarte curând al Spaniei ne învață că — dacă nu ești pregătit să ții ritmul Germaniei — e mai bine să stai în banca ta și să accepți devalorizarea monedei naționale decât să adopți euro. În privința regulilor însă sper să le îmbrățișăm pe cele europene, chiar dacă alții vor stabili nivelele taxelor și disciplina bugetară internă. Nu de alta, dar între guvernanții noștri și cei europeni eu îi prefer pe ultimii, chiar dacă nici ăia nu‑s perfecți.
Lasă un comentariu