De­mult, pe când se pot­co­veau pu­ri­cii cu no­uă­ș’­nouă de ocale și să­reau până în slava ce­ru­lui, de se mi­nu­nau pros­to­va­nii ui­tându-se la ei, eu eram în po­dul ca­sei bu­ni­ci­lor, co­tro­bă­ind după pier­dute co­mori. Un­deva într-un colț mai fe­rit de lu­mină exista un du­lap mare, plin de cărți și ca­iete, al că­ror con­ți­nut mi se pă­rea că tre­buie să fie ne­spus de in­te­re­sant. Cum ar fi pu­tut fi alt­fel un du­lap pră­fuit și ui­tat de vreme?

Sco­to­cind prin col­bul gros de două de­gete, îmi amin­tesc că am dat peste o căr­țu­lie de prin anii ’50, cu o co­pertă spe­ci­fică vre­mu­ri­lor de atunci: o gra­fică sim­plist-pro­pa­gan­dis­tică pe to­nuri de roșu pre­cum stea­gul co­mu­nist, în mij­lo­cul că­reia trona fi­gura vi­gu­roasă a unui pro­le­tar sta­ha­no­vist. Cei trei­zeci de ani care tre­cu­seră peste ti­pă­ri­tură îi dă­du­seră o pa­tină de an­ti­ca­riat, es­to­m­pând li­te­rele mari ale ti­tlu­lui: Forța apei.

Cei ce n‑au trăit con­ști­ent anii co­mu­nis­mu­lui nu prea în­țe­leg care era ros­tul li­te­ra­tu­rii pro­let­cul­tiste și ce în­semna ea în vre­mea aceea. În anii ’50 par­tea pro­pa­gan­dis­tică era însă dusă la pa­ro­xism — era im­por­tant să bage în ca­pul nă­tă­ră­i­lor că ni­mic nu e mai bun și mai fru­mos de­cât co­mu­nis­mul. Am des­chis deci bro­șura cu cu­ri­o­zi­ta­tea ce­lui care au­zise des­pre pro­pa­gandă, dar nu pri­ce­pea to­tuși ce le­gă­tură e în­tre forța apei și co­mu­nism. Din chiar pri­mele rân­duri am aflat că în Uniu­nea So­vi­e­tică forța apei era fo­lo­sită pen­tru bi­nele cla­sei mun­ci­toare și al ță­ra­ni­lor, nu în sco­puri du­ș­mă­noase cum se în­tâm­pla în ță­rile unde domnea im­pe­ria­lis­mul ame­ri­can. Aici m‑am cam în­cur­cat nițel, pen­tru că nu mi-am pu­tut ima­gina cum s‑ar pu­tea fo­losi forța apei în scop du­ș­mă­nos. Mis­te­rul a ră­mas total…

* * *

Într‑o di­mi­neață m‑am ho­tă­rât să ud gră­dina, ac­ti­vi­tate care tre­buie să în­ceapă cu o ope­ra­ția de­li­cată de udare a jar­di­ni­e­re­lor din gră­di­nile sus­pen­date, efec­tu­ată cu stro­pi­toa­rea, pen­tru că furt­u­nul cu pul­ve­ri­za­tor e prea pu­ter­nic pen­tru încă fi­ra­vele mele le­gume. Dar stro­pi­toa­rea tre­buia mai în­tâi um­plută, deci am bă­gat furt­u­nul în ea și am ple­cat spre ro­bi­ne­tul din ce­lă­lalt ca­păt al mi­cii mele gră­dini. Am ră­su­cit vo­i­ni­cește de el și apa a zvâc­nit vo­ioasă și rece prin furtun. Un pic prea vo­ioasă aș spune, pen­tru că furt­u­nul s‑a mo­lip­sit de ve­se­lie și brusc nu l‑a mai în­că­put stro­pi­toa­rea, drept pen­tru care a zvâc­nit și el — tot vo­ios — în aer, îm­proș­când to­tul în jur cu apa rece a di­mi­ne­ții. Di­mi­neață care în­ce­puse și ea — nu‑i așa? — într‑o notă de vo­io­șie și optimism.

Ud fleașcă și nu toc­mai vo­ios, am re­a­li­zat că mi-au tre­buit mai bine de trei­zeci de ani să în­țe­leg în sfâr­șit ce vroia să spună bro­șura co­mu­nistă des­pre fo­lo­si­rea for­ței apei în sco­puri du­ș­mă­noase. Dar mai bine mai târ­ziu de­cât nici­o­dată, nu?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.