Demult, pe când se potcoveau puricii cu nouăș’nouă de ocale și săreau până în slava cerului, de se minunau prostovanii uitându-se la ei, eu eram în podul casei bunicilor, cotrobăind după pierdute comori. Undeva într-un colț mai ferit de lumină exista un dulap mare, plin de cărți și caiete, al căror conținut mi se părea că trebuie să fie nespus de interesant. Cum ar fi putut fi altfel un dulap prăfuit și uitat de vreme?
Scotocind prin colbul gros de două degete, îmi amintesc că am dat peste o cărțulie de prin anii ’50, cu o copertă specifică vremurilor de atunci: o grafică simplist-propagandistică pe tonuri de roșu precum steagul comunist, în mijlocul căreia trona figura viguroasă a unui proletar stahanovist. Cei treizeci de ani care trecuseră peste tipăritură îi dăduseră o patină de anticariat, estompând literele mari ale titlului: Forța apei.
Cei ce n‑au trăit conștient anii comunismului nu prea înțeleg care era rostul literaturii proletcultiste și ce însemna ea în vremea aceea. În anii ’50 partea propagandistică era însă dusă la paroxism — era important să bage în capul nătărăilor că nimic nu e mai bun și mai frumos decât comunismul. Am deschis deci broșura cu curiozitatea celui care auzise despre propagandă, dar nu pricepea totuși ce legătură e între forța apei și comunism. Din chiar primele rânduri am aflat că în Uniunea Sovietică forța apei era folosită pentru binele clasei muncitoare și al țăranilor, nu în scopuri dușmănoase cum se întâmpla în țările unde domnea imperialismul american. Aici m‑am cam încurcat nițel, pentru că nu mi-am putut imagina cum s‑ar putea folosi forța apei în scop dușmănos. Misterul a rămas total…
* * *
Într‑o dimineață m‑am hotărât să ud grădina, activitate care trebuie să înceapă cu o operația delicată de udare a jardinierelor din grădinile suspendate, efectuată cu stropitoarea, pentru că furtunul cu pulverizator e prea puternic pentru încă firavele mele legume. Dar stropitoarea trebuia mai întâi umplută, deci am băgat furtunul în ea și am plecat spre robinetul din celălalt capăt al micii mele grădini. Am răsucit voinicește de el și apa a zvâcnit voioasă și rece prin furtun. Un pic prea voioasă aș spune, pentru că furtunul s‑a molipsit de veselie și brusc nu l‑a mai încăput stropitoarea, drept pentru care a zvâcnit și el — tot voios — în aer, împroșcând totul în jur cu apa rece a dimineții. Dimineață care începuse și ea — nu‑i așa? — într‑o notă de voioșie și optimism.
Ud fleașcă și nu tocmai voios, am realizat că mi-au trebuit mai bine de treizeci de ani să înțeleg în sfârșit ce vroia să spună broșura comunistă despre folosirea forței apei în scopuri dușmănoase. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu?
Lasă un comentariu