Niște oameni deosebiți

Acu' vreo treizeci și ceva de ani eram la o uni­tate mil­i­tară și lucram la admin­is­tra­tiv. Era, dom'ne, un maistru mil­i­tar acolo, om extra­or­di­nar și mă aveam cu el ca cu frații: el venea la mine în casă, eu la el. Era om înalt, mai înalt ca dum­neata și lat în spate, voinic, așa… avea o mână cât două de-ale mele. Era ges­tionar la o mag­a­zie de efecte — nu știi dum­neata poate ce e alea efecte, este cazarma­men­tul și țin­uta sol­dat­u­lui — știi cum era în armată, toți avea nevoie de el și dacă nu curgea, ceva-ceva tot pica. Avea ser­vi­ciu bun…

Da' era om gospo­dar, dom'ne, avea casă lângă uni­tate, la vreo doi kilo­metri într-un sat și mă invita la el. Luam niște carne de pui — aveam eu niște relații la o măcelărie — și mergeam la el să facem gră­tar. Nevastă-sa făcea salată numa' de roșii — le creștea în grăd­ină, în spatele casei — cu mărar și cu oțet și după ce mân­cam bine punea o muz­ică de-aia de pe vre­muri, lăutărească și mergeam amân­doi după vin. Avea, dom'ne, un beci sub casă de eu n‑am mai văzut unu' la fel, mare și era frig acolo și in mijlocul verii, îți îngheța puța dacă stăteai mai mult de‑o juma' de oră. Ținea vin bun, făcut de el cu struguri luați din vie, într-un butoi de 500 de litri, numa' mer­lot de-ăla bun, motor­ină, ce mai…

Beam amân­doi și venea și-un vecin de-al lui care era pre­ten bun și când se îmbăta dom' maistru o punea pe nevastă-sa să-și dea jos bluza de pe ea, să ne arate țâțele, ea nu prea vroia, da' după vreo trei-patru pahare de vin se dezbrăca în chiloți — era femeie voinică, da' fru­moasă, dom'ne! Și uite așa petre­ceam până la ziuă, pe la cinci dimineața ne cul­cam, da' maistru' ăsta era o fig­ură mare, dom'ne, îmi zicea "nea Vasile, hai până la vecinu' să‑l vezi cum face!". Nu ți-am zis — vecinu' era și el sub­ofițer de armată, coleg cu noi, da' era așa… mai patriot dom'ne, adică armata era totu' pen­tru el și‑l lăsa dom' maistru să doarmă vreun sfert de ceas și mergeam peste el, îl trezeam și dom' maistru îi zicea: "bă, Costele" — mi se pare că așa îl chema — "'tu-ți gura mă-tii, tu nu-ți respecți țara, mă? cum saluți tu imnul țării?" Și înce­pea să‑i cânte "trei culori cunosc pe lume, amintind de-un brav popor" și ăla, chior de beat și cheaun de somn sărea din pat și lua poz­iția de drepți, saluta la drapel și stătea smirnă. Dom'ne, râdeam de ne prăpădeam, eram beți chiori toți… eu așa beat ca atunci n‑am mai fost, îți spun cin­stit…

Eh, alte vre­muri, dom'ne. Alt­fel de oameni, nu ca acuma. Oameni deose­biți…

* * *

Nea Vasile ședea pe locul său din auto­buzul ce‑l ducea spre casă, privind șugubăț — cu aerul său de țăran șmecherit din Otopeni — spre vecinul său de scaun care îi zâm­bea com­plice, în semn că da, e de acord cu el, alte vre­muri, oameni deose­biți. Încu­ra­jat de suc­ce­sul poveștii sale, nea Vasile adăugă, scărpinându-se pe burtă, peste maieul alb îngăl­benit de prea mult pur­tat: "Un'te duci acasă? Mai bine hai pe la mine, am niște mici și antri­coate, punem la gră­tar și facem o salată numa' din roșii. Am și niște bere, două peturi de-alea mari și mai luăm dacă mai vrem. Dacă ne vine poftă trim­item un taxi după fetele alea care stă la pădure, la șosea, să vină să ne dis­treze…"

Celălalt îl privi încur­cat, zăbovi puțin cu privirea peste țeasta pleșuvă și arsă de soare a lui nea Vasile, acoper­ită de doar câteva fire de păr alb și‑i zise, ridicând ușor punga de plas­tic pe care o ținea pe genunchi: "Nea Vasile, știi că te respect, ești om deosebit, da' nu pot, bre! I‑am promis lu' nevastă-mea că‑i duc iau­r­turile astea…" Nea Vasile privi către podeaua auto­buzu­lui și-și scoase picioarele pline de pra­ful orașu­lui din șlapii de plas­tic, apoi dădu din mână a lehamite, semn că se aștepta la refuzul ăsta. Nu prea mai sunt oameni deose­biți în ziua de azi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu