Curios fiind din fire, mă aventurez într‑o discuție care ar putea fi foarte controversată: vreau să aflu de ce fac românii copii. N‑am la îndemână niște instrumente de sondaj profesionale și nici nu am o rețea de cunoștințe căreia să‑i investighez opțiunile. Nu-mi rămâne decât să întreb din om în om, când mi se ivește ocazia. Dacă aveți chef să povestiți despre asta, băgați un comentariu.
Mai întâi să mă explic: nu vreau să sugerez că n‑ar trebui să facem copii. Eu însumi am doi. Știu că există o categorie numeroasă de oameni care consideră copiii drept cea mai măreață realizare a unei ființe umane. Nu am nici o terie de demonstrat despre acest subiect, nu am prejudecăți sau idei preconcepute, am doar întrebări referitoare la ce e în mintea noastră atunci când dăm viață unui alt om. Mă întreb cum se întâmplă ca cineva să ia decizia că va avea un copil sau mai mulți și care sunt argumentele pro și contra.
Eu recunosc că nu am meditat prea mult la subiectul ăsta atunci când am avut proprii mei copii. În vremurile dinainte de ‘90 nu exista întreaga logistică legată de creșterea și educarea unui copil, lucrurile se desfășurau mult mai simplu și mai rudimentar. Școala era în cartier, maidanul era în spatele blocului, meditații trebuiau numai în caz că‑l dădeai la facultate sau dacă era deștept dar mai leneș din fire și vroiai musai să‑l scoți inginer. În plus, ca adult n‑aș spune că aveai multe alte ocupații alternative în viața de zi cu zi. Cu excepția cazului în care deveneai vreun mare cercetător și făceai vreo carieră științifică strălucită, afundându-te în studii și experimente, te duceai la muncă și te întorceai acasă – nu erau mall-uri, cluburi, centru vechi, călătorii în străinătate, restaurante de fițe sau centre de shopping. Așa că a avea copii era o opțiune firească, care dădea un pic de culoare unei vieți relativ anoste.
Când mă uit la cum se crește un copil în ziua de azi, mi se pare teribil de complicat. Nu știu cum o fi fost pentru părinții mei, dar mă pot raporta la anii ‘90 când copiii mei erau încă în școală și trebuie să recunosc că mi‑a fost mult mai ușor. Nu exista toată nebunia de acum cu alesul școlii, cu dusul și adusul de la tot felul de activități sportive sau culturale, cu meditațiile și orele de pian, de karate, de vioară, de chitară, de taekwondo, de fotbal, de escaladă și de alte milioane de chestii mai mult sau mai puțin semnificative. Nu exista presiunea socială a tuturor acestor preocupări. N‑a trebuit să străbat orașul în lung și‑n lat ca să îl iau pe unul de la fotbal și să‑l las pe celălalt la tenis. Fotbalul și tenisul – dacă existau – se întămplau în spatele blocului.
E incredibil pentru mine cum se schimbă traficul bucureștean după începerea școlii. Se circulă bară la bară în locuri unde toată vara era liber. Claxoane, nervi, înjurături. Pe bancheta din spate, copiii asistă la tot acest circ pus în scenă spre binele lor, pasămite Doamne. Și mereu mă întreb: unde duc oamenii ăștia copiii? de ce e toată vânzoleala asta nebună? Și nu e doar atât, mai sunt și activitățile adiționale de la școli. Telefoanele sună, mamele și tații elevilor unei clase discută și se contrazic despre cum trebuie făcută serbarea x, excursia y sau evenimentul ț. Ce‑i luăm învățătoarei de 8 martie, cum să discutăm cu profa de matematică pentru că i‑a umplut de note proaste? Privind din exterior ai impresia că adulții trăiesc viața propriilor copii, omițând să și‑o trăiască pe‑a lor. Poate pentru că a lor nu le prea place încotro s‑a dus?!?
Revin la întrebarea mea inițială cu o nuanțare: de ce fac românii copii în ziua de azi? Sunt oare conștienți de consecințele acestei decizii atunci când o iau? Am cunoștințe și prieteni care admit, mai cu jumătate de gură, că nu și-au imaginat că se bagă în așa încurcătură. Și mai ales n‑au luat în calcul că pentru vreo 15–16 ani viața lor personală se suspendă, că aproape fiecare minut din timpul lor va fi amanetat în favoarea copiilor. Dar nu-și pun nici o clipă problema că ar putea eluda modelul ăsta social de creștere a copiilor, în favoarea unui mod mai simplu și mai natural de a fi părinte. Presiunea socială e prea mare, dacă nu faci ca ceilalți, ești un părinte prost.
Am întrebat pe cineva și mi‑a răspuns că i‑a făcut ca să nu treacă degeaba prin viața asta. Pot să înțeleg afirmația, dar mă întreb sincer dacă reproducția chiar este un mod prin care ne dăm rost vieții. Altcineva mi‑a zis că nu vrea să fie singur la bătrânețe, dar a admis că nu există nici o garanție pentru asta nici dacă ai copii și că, oricum, e un motiv destul de egoist. În plus presupune că vei sta cloșcă pe capul copiilor, invadându-le viața adultă cu prezența ta cicălitoare. O altă persoană mi‑a zis că vrea să știe că-și mai amintește cineva de ea după ce nu va mai fi. Din nou egoism. Și iluzia unei aparente nemuriri. Ce să le cer, să-mi organizeze parastase și să dea de pomană de sufletul meu?
Deci… voi de ce ați făcut copii?
20:09
P.S.: Apropo, că tot le pomeniși în text, se zice că fotbalul și tenisul / întărește … [pui tu rima potrivită, da?]. Ceea ce ar explica de ce‑s așa de populare printre băieți… 🙂
20:09
Aș ghici că cei mai mulți oameni (români inclusiv) fac copii fără să chibzuiască prea adânc în prealabil. (Cam cum zici că făcuși și tu :-).)
„Din inerție”. Modelul familiei cu copii e omni-prezent în viața de zi cu zi, și asta induce o anumită așteptare (as in expectation) de la membrii maturi ai unei societăți ca la un moment dat să aibă copii. Cu ideea asta rulând în background probabil că destui își spun „oricum trebuia să se-ntâmple la un moment dat” când stau la discuții cu partenerul ținând testul de sarcină‑n mână.
„Fatalitate”. Suspectez că există un segment semnificativ în populația României care nu (cred că) fac ei copiii — ci aceștia le sunt trimiși de Doamne-doamne, ei nefiind decât niște nesemnificative unelte în planuri a căror înțelegere le depășește capacitatea proprie de procesare.
„Dinastie”. Aici intră cei care văd din conservarea numelui sau averii un scop în sine. Nu cred că‑s foarte mulți în România, dar cine știe.
—
Astea fiind spuse, în ce mă privește am purces la procreere datorită faptului că m‑am simțit iubit, copil fiind, de către proprii-mi părinți și mi-am dorit să imit la rându-mi modelul. De unde nevoia unei generații următoare. Zis și făcut! 🙂
23:09
Mama Natură are mijloacele ei de a ne aduce în postura de părinți. Cum justificăm noi apoi “întâmplarea”, e altă poveste și văd că deja s‑a strâns ceva material.
Ceea ce mă bucură foarte, pentru că știu cât de mult îți dorești să stârnești reacții.
Ca să răspund la întrebare: nu știu, nu cred să-mi fi pus vreodată problema invers, să n‑am măcar un copil.
21:09
A nu avea copii mi se pare o forma de egoism identica cu aceea de a avea copii. De ce sa ne bucuram singuri de placerile vietii atat timp cat sta in puterea noastra de a putea imparti si cu altcineva mai ales lucrurile frumoase.
19:09
Primul comentariu a fost pentru Bogdan B.
Acum “emit” niste pareri ce pleaca de la comentariul lui Sorin:
Daca titlul comentariului poate fi citit si “De ce facem copii?”, atunci pot intelege mai bine subiectul si sunt multe raspunsuri, unul mai idiot decat altul, ca de exemplu: din greseala, din prostie, din nepasare, din nestiinta, din dragoste, din necesitate, din egoism, de destepti ce suntem, din ambitie, din.…si, bineinteles, pe baza de planning, ca sa dam si americanilor ce‑i al americanilor (povesti pt Hollywood).
Bun. Ideea este ca se nasc niste fiinte umane, care sunt minunate, inainte ca noi adultii sa ne bagam incaltati pe gatul lor, ca niste nesimtiti ce suntem, in marea noastra majoritate. Si cand te gandesti, ca si noi am venit pe lume tot ca finite minunate. Sorin spune ca niste adulti idioti si frustrati traiesc in pielea copiilor lor. Eu as spune un pic altfel, esenta fiind aceeasi, dar poate mai dureroasa si mai evidenta: Nu adultii traiesc in pielea copiilor lor ci, acesti adulti idioti isi obliga copiii sa faca ceea ce ei nu au fost in stare la varsta acestora. Rezultatul, adesea, un dezastru sau, oricum, o transformare in rau a fiintei minunate care este copilul mic.
21:09
Hai să fim condescendenți și să zicem “unii adulți”. Generalizările sunt discutabile.
22:09
Ai dreptate in legatura cu generalizarile. Insa eu n‑am mers pana acolo. Citeste te rog atent. Am spus “.…noi adultii.…,in marea noastra majoritate”. Sigur ca si asa e foarte dur si e o exagerare dar, mie mi‑a placut intotdeauna “hiperbola” ca procedeu literar. Sa nu se simta nimeni jignit daca intr‑o mai mica sau mai mare masura face parte din majoritatea asta.…
17:09
Evident ca majoritatea deciziilor pe care le ia un individ in viata sunt propulsate de egoism si de instincte. Egoismul sta in firea umana — insa tot din egoism incercam o viata intreaga sa ne dovedim ca noi suntem mai buni si ca reprezentam exceptia de la regula.
Clar si in cazul copiilor: cand sunt mici ne propunem sa facem totul mai bine, suntem inteligenti si am observat in timp la altii greseli grave pe care suntem convinsi noi nu le vom face niciodata cu copiii nostri. Nu vom exercita niciodata presiune (sociala) asupra lor si le vom ingadui sa se dezolte ei in mod natural, cu cat mai putine ingradiri. Noi vrem doar sa le dam cateva sfaturi utile si sa ii ferim sa faca greselile pe care noi considream ca le-am facut in viata. Asta este teoria si asa incepe totul, cu cele mai bune intentii.
Doar ca astazi sa constat ca eu vad in Theo un viitor partener pentru hobby-urile mele. Mergem de dimineata deja impreuna cu bicicletele la cresa si sunt foarte mandru de el. Urmatoarea marime de bicicleta pentru sezonul viitor il asteapta deja albastra si stralucitoare in beci. Si casca in marimea urmatoare sta noua in cutie pe raft. Si de curand m‑am surprins cautand skiuri pentru el… oare o sa ma opresc aici?
Imi amintesc in copilarie cand venea sora-mea acasa, mandra cu cate un 9 sau 10. Si care credeti ca era prima intrabare pe care o punea bunica? “-Dar Claudia cat a luat?”. Claudia fiind principala “concurenta” in scoala primara.
Mai imi amintesc ca erau copii in vecini care nu aveau voie sa se joace cu mine — puradelul strazii. Primeau ore de pian si meditatii la franceza iar eu as fi fost o influenta negativa.
Si asta se intampla in anii 80. Ambitia asta de propulsare a odraslelor exista dintotdeauna intrinsec la parinti. Cu cat patura sociala din care provin este mai “superioara”, cu atat fenomenul este mai pronuntat.
Iar eu presupun ca in Bucurestiul de azi, in mediul “corporate” in care te invarti, ai ocazia sa intalnesti peste medie de multi parinti cu astfel de ambitii pentru la copiii lor.
In cazul meu, raspunsul la intrebarea “De ce avem copii?“este foarte simplu: am planuit totul de la inceput si am procedat sistematic.
1. Baiatul — ca sa care lazile de apa minerala de la masina si sa bata covoarele.
2. Fata — sa ne gateasca si ne coasa izmenele. Se spune ca fetele au mai degraba grija de parinti la batranete.
… deocamdata suntem la stadiul in care EU car cumparaturile de la masina… si pe Theo calare pe ele… Iar despre Emma… inca scuipa piure-ul de morcovi lasand pete prin toata casa… Dar mai sper ca planul initial sa functioneze intr‑o zi. Stiu, sunt un optimist.
Lasand gluma la o parte, eu nu stiu cum sunt altii, dar eu cand l‑am tinut pe Theo pentru prima data in brate la maternitate imediat dupa nastere, am stiut exact ca am facut lucrul potrivit aducandu‑l pe lume. Asa ca nu s‑a pus problema daca urmeaza inca unul sau nu. Si dupa doi ani o tineam la fel pe Emma in brate si ma bucuram.
Pur si simplu cei doi puradei sunt o bucurie foarte mare pentru noi, tot timpul acasa se intampla ceva, iar ultimele concedii pe care le-am avut ca familie in patru sau impreuna cu prieteni, au fost de neuitat… din toate punctele de vedere…
Cine ma cunoaste stie ca nu sunt chiar un sensibilos si ca nu as scrie in mod gratuit randurile astea.
19:09
Ma bucur pentru tine. Esti un om fericit! Bine gandit, bine actionat. Roaga-te sa ai noroc sa se prelungeasca starea asta de bine cat mai mult timp. Incearca sa nu-ti agasezi niciodata copiii! Daca o vei face, ti‑i vei indeparta si‑i vei pierde, sub o forma sau alta. Vorbeste un tata patit!