Oamenii au o tendință naturală spre competiție și asta nu e de mirare, natura — căreia îi suntem fii – e construită pe regula simplă a supremației celui mai puternic, celui mai inteligent, celui mai adaptat. Oriunde ne întâlnim semenii tindem să intrăm imediat într-un soi de competiție cu ei: vrem să‑i dominăm, să fim mai frumoși, mai deștepți sau mai puternici decât cei din jur. Poate că nici nu e rău, deși tendința asta devine nocivă când se suprapune peste o lipsă de moralitate sau de educație în privința comportamentului social. E ok să concurăm, dar nu strivindu-ne oponenții, nu călcând pe cadavre.
Și dacă înțeleg nevoia de a ne măsura unii cu ceilalți în sport, în alte cazuri nu prea pricep care ne e scopul. În categoria asta intră competițiile de mâncat, al căror rost nu‑l găsesc oricât de tare mi-aș stoarce creierii. Am văzut mai demult un concurs de mâncat ardei iuți și nu oricare, ci varietatea chili, care sunt ucigător de picanți. Era cred o emisiune pe Discovery unde prezentau mai întâi concurenții, apoi întrecerea propriu-zisă când respectivii înfulecau pe întrecute ardeii de foc. A căștigat unul care a reușit să dovedească vreo treizeci și ceva în cele două minute ale concursului — avea o față roșie ca de rac, o privire cvasi-disperată, dar ridica mâinile în semn de victorie fericită. Oare care o fi continuarea unui astfel de competiții: vomită tot sau lasă ardeii să‑i treacă prin mațe? Dacă îi vomită, cum rezistă la a doua rundă de iuțeală? Iar dacă îi digeră, ce‑o fi la fundul lui când își vor fi încheiat traseul?
De curând s‑a desfășurat un astfel de concurs și la Berca, cu ocazia festivalului anual al cârnaților de Pleșcoi, doar că de data asta lucrurile au luat o întorsătură tragică. Un neică dornic de întrecere s‑a înecat cu vestiții cârnăciori și a murit sufocat în ciuda eforturilor de a fi salvat. Care eforturi, fie vorba între noi, au fost mai mult un fel de agitație în jurul lui, pentru că nimeni nu părea să știe ce trebuie făcut. Și mi-am zis că poate ar trebui să fie interzise tâmpeniile astea de concursuri, pentru că pericolele sunt prea mari față de importanța câștigului.
Pe urmă zău dacă pricep care e rostul unei astfel de întreceri la un festival dedicat cârnaților. Ce se așteaptă organizatorii, să se înghesuie mai mulți cumpărători după ce asistă la concursul de înfulecat cârnați contra cronometru? Slabă speranță. Iar dacă nu are un rost de promovare, ce altul i‑ar putea fi atribuit? Probabil doar acela de a oferi un moment de circ, pentru amuzamentul mulțimii. Poftim amuzament, a murit un om, vă distrați bine?
Ca unul căruia îi place să gătească și, implicit, să mănânce, a înfuleca prostește în viteza cea mai mare mi se pare nu doar periculos, ci și stupid. Dacă sunt bine făcuți, cârnații de Pleșcoi sunt o delicatesă pe care merită să o savurezi în tihnă, alături de un pahar de vin sec și rece, nu să‑i arunci pe gât și să‑i înghiți nemestecați. Nici măcar cei câțiva lei sau cârnați oferiți ca premiu nu merită riscul și nici plăcerea gastronomică ratată. Mai mult, mi se pare că astfel de concursuri transmit un mesaj eronat despre mâncare, sugerând că înfulecatul unei cantități mari e ceea ce contează, nu calitatea hranei. Ori cârnații de Pleșcoi, ca să mă refer la cazul concret, se laudă tocmai cu calitatea rețetei de preparare.
Avem nevoie de competiție. Dar pentru ca o competiție să aibă sens trebuie să solicite de la competitori niște calități dobândite prin muncă și talent. Iar întrecerea în sine trebuie să fie o demonstrație a acestor calități, inspirându‑i pe alții spre a fi mai buni. A fi haplea e departe de o astfel de definiție.
Lasă un comentariu