Am citit un articol care mi‑a făcut silă. Nu de actori și nici de valori, ci de suficiența unor indivizi care cred că împroșcând cu jigniri în jurul lor pot să se evidențieze, să devină repere, să-și confirme propria valoare. Să compari talentul unui actor cu al unui fotbalist este o dovadă de prostie. Să spui că arta se reduce la a te tăvăli pe scenă e semn de incultură gravă. A scrie public despre asta e o îngâmfare nemăsurată.
Autorul mizeriei respective cade în capcana propriului raționament: faptul că scrie într‑o fițuică de miștocăreli facile nu‑l îndreptățește să creadă că are vreo cădere să judece actoria. Iar atitudinea asta de silă la adresa altora îmi amintește de un poem al lui Marin Sorescu, care mi se pare că descrie perfect situația:
Melcul și‑a astupat bine ochii
Cu ceară,
Și‑a pus capul în piept
Și priveste fix
În el.
Deasupra lui
E cochilia –
Opera sa perfectă
De care‑i e silă
În jurul cochiliei
E lumea,
Restul lumii,
Dispusă încolo și-ncoace
După anumite legi
De care‑i e silă
Și‑n centrul acestei
Sile universale
Se află el –
Melcul,
De care‑i e silă.
De ce mi‑e silă mie de actori și valori
Să fie clar de la început. Respect talentul în toate formele lui. Dar talentul nu are nicio legătură cu inteligenţa.
|
Lasă un comentariu