Nu mă suni, nu mă iubești

Fami­lia mea are o tra­di­ție în pri­vința ape­lu­ri­lor tele­fo­nice, pe care o trans­mite cu con­ști­in­cio­zi­tate din gene­ra­ție în gene­ra­ție, cam din vre­mea când a apă­rut acest minu­nat instru­ment de comu­ni­care: tre­buie să suni regu­lat pe cei din gene­ra­ția ante­ri­oară, ca să le demon­strezi că îi iubești și că nu i‐ai uitat. Dacă ai întâr­ziat cu ape­lul tele­fo­nic, e clar că nu‐ți pasă de ei.

Îmi amin­tesc că prin anii '70 poves­tea asta se repeta ciclic cu buni­cii și unchii mei din Câm­pu­lung. Mama tre­buia să‐i sune cam la zece‐cincisprezece zile și să petreacă oarece timp poves­tind des­pre vrute și nevrute, cu lux de amă­nu­nte, pen­tru că alt­min­teri pri­mea replica "bine, hai, lasă, că nu vrei să mai vor­bești cu noi". Evi­dent urma răs­pun­sul "vai, dar nici vorbă, nu mă gră­besc", iar de la capă­tul celă­lalt con­ti­nua inte­ro­ga­to­riul – "ce fac copiii", "cum merge cu școala", "ce note au mai luat", "ai grijă să mănânce bine", "da' cât e brânza la voi", "mai bine veniți să luați de aici că e mai ieftină și e adusă direct de la stână", "la Câm­pu­lung când mai veniți, că n‐ați mai dat pe aici de mult". Ferească Dum­ne­zeu să‐i fi sunat doar pe unii – urmă­toa­rea con­vor­bire cu cei nea­pe­lați înce­pea cu o jumă­tate de oră de repro­șuri că "pe Nico­lae l‐ai sunat, dar pe noi nu, ai uitat că ai cres­cut pe lângă noi", "așa meri­tăm pro­ba­bil", iar mama mai întâi se explica, apoi se lamenta și în final se scuza că a omis turul com­plet al ape­lu­lui tele­fo­nic către nea­muri.

Pri­veam oare­cum amu­zat par­tea asta a rela­ției la dis­tanță cu rudele noas­tre, până când am sesi­zat că mi se spune tot mai des că sunt des­tul de mare și ar tre­bui să pun și eu mâna pe tele­fon. Trep­tat, vrând‐nevrând, am intrat și eu în rutina fami­li­ală, cu obli­ga­ți­ile care decur­geau din ea. Pe urmă m‐am mutat la Câm­pu­lung ca să fac liceul sil­vic și, vre­mel­nic, obli­ga­ția ape­lu­lui tele­fo­nic s‐a trans­for­mat în obli­ga­ția vizi­tei. Să nu mă înțe­le­geți greșit, îmi iubeam rudele, doar că une­ori cere­mo­n­i­a­lele la care se con­si­de­rau îndrep­tă­țiți deve­neau plic­ti­si­toare pen­tru un ado­les­cent. Din Bra­șo­vul stu­den­ției mele am fost oare­cum scu­zat: tele­fo­nul era departe de cămin, toc­mai la poștă și costa cam mult.

A mai tre­cut tim­pul și cei din gene­ra­ția buni­ci­lor mei s‐au pră­pă­dit pe rând. Une­ori mi‐e dor de ei și aș vrea să le mai pot da un tele­fon. Dar ritu­a­lul ape­lu­ri­lor rit­mice a fost pre­luat si con­ti­nuat de mama mea, care așteaptă să o sun. Dacă n‐o sun o vreme, îmi spune că "văd că nu‐ți mai pasă de mine", iar eu mă întreb în gând cum i‐a venit ideea asta după 50 de ani și‐i răs­pund "eeee, pros­tii!". Apoi mă întreabă "da' ție nu ți‐a fost dor de mumă‐ta?". "Ba da", zic, "dar uite că m‐am luat cu una‐alta și am tot amâ­nat să te sun, tu de ce nu mă suni dacă vrei să mă auzi?". "Păi nu te sun, mamă, că știu că ești ocu­pat și nu vreau să te deran­jez, mai bine sună‐mă tu când ai timp". "Bine", zic, și apoi schimb vorba, dar știm amân­doi că am intrat în ritu­a­lul tra­di­țio­nal al fami­liei noas­tre, că e rân­dul gene­ra­ți­i­lor noas­tre să ducem obi­ce­iul ăsta mai departe.

Vreau să știu că mă iubești. Sună‐mă!


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Alice

    Nu pot să‐ţi explic stu­poa­rea mea în legă­tură cu cei foarte apro­pi­aţi (de‐un sânge sau de‐o prietenie)care NU SUNĂ NICIODATĂ. Deşi se simt îndrep­tă­ţiţi să fie sunaţi de ziua lor, să pri­mească cado­uri sau să se insta­leze la masa de Cră­ciun sau de Paşti. Nu ştiu cum pot accepta unii oameni fap­tul că doar li se cuvine, fără a dărui. Acum o să zici că am o fami­lie mons­tru­oasă. Nu toată, doar o cracă a ei.
    În gene­ral, eu am o teo­rie: cred că oame­nii înce­tează să comu­nice atunci când sunt foarte feri­ciţi sau foarte nefe­ri­ciţi. Sunt sin­gu­rele stări când îţi eşti de‐ajuns ţie însuţi. Ştiu, mai sunt oame­nii cu ade­vă­rat ocu­paţi sau cu ade­vă­rat nepă­să­tori. Cu puţin efort şi mai multă exa­gere tot la cele 2 cate­go­rii ajung. Parcă să zic că, copiii încă îşi sună părinţii, dar ter­me­nii de unchi şi mătuşi vor ieşi din dicţio­nar. Pen­tru că nimeni nu‐i va mai suna.

  2. Anonymous

    Dar des­pre vre­mea cand nu aveam toti tele­foane, la sat sau chiar la oras, si exista un obi­cei al scri­so­ri­lor, ce ziceti? Daca ati prins asa ceva veti inte­lege ca de fapt, prin tele­fon sau scri­soare, omul incearca sa evite "nein­tal­ni­rea" sau, de multe ori, "dorul". Mai nou Skype si alte cai de comu­ni­care audio video. Toate sunt pali­a­tive. Nici una nu poate inlo­cui "intal­ni­rea"…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu