Nu mă suni, nu mă iubești

Familia mea are o tradiție în priv­ința apelurilor tele­fon­ice, pe care o trans­mite cu conști­in­cioz­i­tate din gen­er­ație în gen­er­ație, cam din vre­mea când a apărut acest min­unat instru­ment de comu­ni­care: tre­buie să suni reg­u­lat pe cei din gen­er­ația ante­rioară, ca să le demon­strezi că îi iubești și că nu i‑ai uitat. Dacă ai întârziat cu apelul tele­fonic, e clar că nu-ți pasă de ei.

Îmi amintesc că prin anii '70 povestea asta se repeta ciclic cu bunicii și unchii mei din Câm­pu­lung. Mama tre­buia să‑i sune cam la zece-cincisprezece zile și să petreacă oarece timp povestind despre vrute și nevrute, cu lux de amă­nunte, pen­tru că alt­minteri primea replica "bine, hai, lasă, că nu vrei să mai vor­bești cu noi". Evi­dent urma răspun­sul "vai, dar nici vorbă, nu mă grăbesc", iar de la capă­tul celălalt con­tinua interoga­to­riul — "ce fac copiii", "cum merge cu școala", "ce note au mai luat", "ai grijă să mănânce bine", "da' cât e brânza la voi", "mai bine veniți să luați de aici că e mai ieft­ină și e adusă direct de la stână", "la Câm­pu­lung când mai veniți, că n‑ați mai dat pe aici de mult". Fer­ească Dum­nezeu să‑i fi sunat doar pe unii — urmă­toarea con­vor­bire cu cei neapelați înce­pea cu o jumă­tate de oră de reproșuri că "pe Nico­lae l‑ai sunat, dar pe noi nu, ai uitat că ai cres­cut pe lângă noi", "așa mer­ităm prob­a­bil", iar mama mai întâi se explica, apoi se lamenta și în final se scuza că a omis turul com­plet al apelu­lui tele­fonic către nea­muri.

Priveam oare­cum amuzat partea asta a relației la dis­tanță cu rudele noas­tre, până când am sesizat că mi se spune tot mai des că sunt destul de mare și ar tre­bui să pun și eu mâna pe tele­fon. Trep­tat, vrând-nevrând, am intrat și eu în rutina famil­ială, cu oblig­ați­ile care decurgeau din ea. Pe urmă m‑am mutat la Câm­pu­lung ca să fac liceul sil­vic și, vremel­nic, oblig­ația apelu­lui tele­fonic s‑a trans­for­mat în oblig­ația vizitei. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi iubeam rudele, doar că une­ori cer­e­mo­ni­alele la care se con­sid­erau îndrep­tățiți deve­neau plic­tisi­toare pen­tru un ado­les­cent. Din Brașovul stu­denției mele am fost oare­cum scuzat: tele­fonul era departe de cămin, toc­mai la poștă și costa cam mult.

A mai tre­cut tim­pul și cei din gen­er­ația buni­cilor mei s‑au prăpădit pe rând. Une­ori mi‑e dor de ei și aș vrea să le mai pot da un tele­fon. Dar rit­u­alul apelurilor rit­mice a fost pre­luat si con­tin­uat de mama mea, care așteaptă să o sun. Dacă n‑o sun o vreme, îmi spune că "văd că nu-ți mai pasă de mine", iar eu mă întreb în gând cum i‑a venit ideea asta după 50 de ani și‑i răspund "eeee, prostii!". Apoi mă între­abă "da' ție nu ți‑a fost dor de mumă-ta?". "Ba da", zic, "dar uite că m‑am luat cu una-alta și am tot amâ­nat să te sun, tu de ce nu mă suni dacă vrei să mă auzi?". "Păi nu te sun, mamă, că știu că ești ocu­pat și nu vreau să te der­an­jez, mai bine sună-mă tu când ai timp". "Bine", zic, și apoi schimb vorba, dar știm amân­doi că am intrat în rit­u­alul tradițional al fam­i­liei noas­tre, că e rân­dul gen­er­ați­ilor noas­tre să ducem obi­ceiul ăsta mai departe.

Vreau să știu că mă iubești. Sună-mă!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Nu pot să-ţi explic stupoarea mea în legă­tură cu cei foarte apropi­aţi (de-un sânge sau de‑o prietenie)care NU SUNĂ NICIODATĂ. Deşi se simt îndrep­tăţiţi să fie sunaţi de ziua lor, să primească cadouri sau să se instaleze la masa de Cră­ciun sau de Paşti. Nu ştiu cum pot accepta unii oameni fap­tul că doar li se cuvine, fără a dărui. Acum o să zici că am o fam­i­lie mon­struoasă. Nu toată, doar o cracă a ei.
    În gen­eral, eu am o teorie: cred că oamenii încetează să comu­nice atunci când sunt foarte feri­ciţi sau foarte neferi­ciţi. Sunt sin­gurele stări când îţi eşti de-ajuns ţie însuţi. Ştiu, mai sunt oamenii cu ade­vărat ocu­paţi sau cu ade­vărat nepăsă­tori. Cu puţin efort şi mai multă exagere tot la cele 2 cat­e­gorii ajung. Parcă să zic că, copiii încă îşi sună părinţii, dar ter­menii de unchi şi mătuşi vor ieşi din dicţionar. Pen­tru că nimeni nu‑i va mai suna.

  2. Anonymous

    Dar despre vre­mea cand nu aveam toti tele­foane, la sat sau chiar la oras, si exista un obi­cei al scriso­rilor, ce ziceti? Daca ati prins asa ceva veti intelege ca de fapt, prin tele­fon sau scrisoare, omul incearca sa evite "nein­tal­nirea" sau, de multe ori, "dorul". Mai nou Skype si alte cai de comu­ni­care audio video. Toate sunt palia­tive. Nici una nu poate inlocui "intal­nirea"…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu