Revoluția văzută din tren (I)

Iarna anu­lui 1989 venise devreme peste târ­gu­șo­rul mol­do­vean unde mă aflam ca tânăr ingi­ner sta­giar. Nu era prea multă zăpadă, dar fri­gul înțe­pe­nise parcă și puți­nele întâm­plări care colo­rau ara­re­ori viața cita­dină. Pen­tru că Târgu Neamț era locul acela des­pre care puteai spune fără teama de a greși că nici­o­dată nu se întâm­plă nimic. Rit­mul egal al zile­lor era cu atât mai mono­ton în tim­pu­rile ace­lea ale pla­nu­ri­lor cin­ci­nale, înde­pli­nite exem­plar și îna­inte de ter­men de oame­nii mun­cii, sub codu­ce­rea înțe­leaptă a con­du­ce­rii locale de par­tid.

Eu împli­neam mai bine de jumă­tate de an de când mă ală­tu­ra­sem celor din oco­lul sil­vic și eram, în mare măsură, inte­grat judi­cios în colec­ti­vul între­prin­de­rii. Ajun­se­sem acolo prin pri­mă­vară, adus prin inter­ven­ții de la oco­lul sil­vic Pipi­rig, unde lua­sem repar­ti­ția guver­na­men­tală – la Târgu Neamț șeful de ocol avan­sase la inspec­to­ra­tul jude­țean, locul lui fusese luat de ingi­ne­rul de la fond fores­tier și prin schim­bă­rile astea se cre­ase un post liber. Auzi­seră că la Pipi­rig e un bucu­reș­tean cu gura mare și min­tea iute și s‐or fi gân­dit că aș fi potri­vit ca ingi­ner de fond fores­tier. Nu s‐au înșe­lat, mai ales că eu fuse­sem feri­cit să mă mut într‐un oraș cu gară, de unde puteam pleca mai ușor acasă ca să‐mi văd fami­lia.

Când am ajuns în prima zi la Târgu Neamț, cu vreo două genți de haine și chi­tara în spi­nare, nu prea aveam idee unde voi sta. Șeful de ocol s‐a ofe­rit să mă ducă la fili­ala de vână­toare și pes­cuit a AJVPS, unde – spu­nea el – au o cameră liberă. "Ai să‐ți cauți după aia o gazdă pe undeva", mi‐a zis el și eu am dat din cap că da, e o idee bună. Sediul fili­a­lei de vână­tori și pes­cari era la par­te­rul unui bloc jigă­rit, într‐un apar­ta­ment de trei camere con­fort doi, pe unde nu prea dădea nimeni decât rare­ori, iar camera liberă era o încă­pere micuță, de câțiva metri pătrați și mobi­lată rudi­men­tar cu un pat, o masă și un scaun. Era mai bine decât nimic – eram obiș­nuit să nu fac multe mof­turi, luam lucru­rile așa cum veneau. Un cuier‐pom împru­mu­tat de la ocol a deve­nit șifo­nier de lux și ast­fel camera a deve­nit per­fectă. Am locuit acolo vreo lună de zile, luptându‐mă in fie­care noapte cu șobo­la­nii care veneau prin ghena țevi­lor de la baie și încer­cau să roadă ușa din PFL, ca să intre în camera mea care miro­sea a salam, pâine și fasole la con­servă. Dor­mi­to­rul era și bucă­tă­rie si living. Înve­li­sem par­tea de jos a ușii în tablă, iar seara puneam la capul patu­lui toate încăl­ță­rile pe care le aveam, ca să‐mi ser­vească drept muni­ție cu care arun­cam în ușă, ca să spe­rii tem­po­rar roză­toa­rele insis­tente. Un coleg, ingi­ner sil­vic și el, m‐a vizi­tat într‐o zi și mi‐a zis: "bă pom­pa­du­rule, nu se poate să locu­iești așa, strânge‐ți baga­jele și hai, te muți în gar­so­niera mea… și‐așa eu nu prea stau pe‐acolo mai deloc".

La ocol m‐am obiș­nuit repede cu cole­gii. Șeful era un mol­do­vean rela­tiv bla­jin, exa­ge­rat de con­ști­in­cios și de gri­juliu cu înde­pli­ni­rea pla­nu­lui anual. Apoi era con­ta­bila șefă, o tipă unsă cu toate ali­fi­ile și un zâm­bet care îți sugera că e mai bine să o ai pri­e­ten decât ina­mic. Teh­ni­cia­nul de vână­toare era un per­so­naj pito­resc, un crai bătrân, cam fan­fa­ron și nițel libi­di­nos, care ne poves­tea cu lux de amă­nu­nte cum se duce el la femei și – ca să nu‐l vadă veci­nii aman­te­lor și să‐l dea de gol nevesti‐sii – lua pe deget niște magiun de prune din borca­nul spe­cial păs­trat în mașină și le ungea vizoa­rele de la uși, ca ăia să nu poată vedea cine e pe scară. Mai erau și doi ingi­neri șefi de dis­tricte, care veneau oca­zio­nal pe la sediu – unul din­tre ei era titu­la­rul gar­so­ni­e­rei în care am stat până am ple­cat din Târgu Neamț, celă­lalt – Sandu – era un tip mai sin­gu­ra­tic, foarte citit și inte­li­gent, de la care am învă­țat o mul­țime de lucruri des­pre mese­ria de ingi­ner de fond fores­tier. La nor­mare era un evreu mărun­țel și sim­pa­tic, aproape de pen­sie, care avea câte o vorbă de duh pen­tru orice s‐ar fi întâm­plat în jurul său.

În pei­sa­jul ăsta m‐a găsit decem­brie '89. Eram des­tul de ocu­pat să ter­min închi­de­rea anu­ală, fără de care nu aș fi putut pleca acasă, la fami­lie. Nego­ci­a­sem cu șeful să plec pe 22 și să mă întorc după reve­lion, ceea ce era o nespe­rat de lungă vacanță, așa că tră­geam tare să închei hâr­țo­gă­ria de final de an. Care nu era deloc sim­plă: câteva bor­de­ro­uri lungi de jumă­tate de metru, care tre­bu­iau com­ple­tate manual pe baza unor cal­cule des­tul de îmbâr­li­gate. Înce­pu­sem cu o săp­tămână îna­inte și lucram în fie­care seară până târ­ziu, rămânând sin­gur în tot oco­lul. Așa m‐a găsit într‐o seară Sandu – fie‐i țărâna ușoară, că s‐a pră­pă­dit – care m‐a între­bat cu un aer con­si­pra­tiv ce fac și dacă am auzit ce se întâm­plă pe la Timi­șoara. N‐aveam nici tele­vi­zor – nici nu era nimic de văzut la el pe vre­mea aia – nici radio, așa că habar n‐aveam de eve­ni­men­tele care se petre­ceau în țară. Mi‐a zis că se răscoală oame­nii în Timi­șoara con­tra lui Ceau­șescu și că se aude că situ­a­ția e des­tul de gravă, iar eu mi‐am expri­mat îndo­iala că toate astea vor avea vreo con­se­cință con­cretă. Expe­ri­men­ta­sem pe viu revolta mun­ci­to­ri­lor din Bra­șov, în '87 și știam cât de iute și de efi­cient sunt repri­mate încer­că­rile de răzme­riță. Regi­mul comu­nist părea de nez­drun­ci­nat, așa cum îl vedeam eu atunci de la Târgu Neamț.

Am uitat repede dis­cu­ția cu Sandu, luat cu grija lucră­ri­lor pe care tre­buia să le ter­min cât mai curând, neîn­cre­ză­tor că eve­ni­men­tele de la Timi­șoara ar putea avea o dimen­siune isto­rică sem­ni­fi­ca­tivă. Într‐una din zilele ace­lea am apu­cat să merg la Nem­ți­șor, mai sus de mânăs­ti­rea Neam­țu­lui, ca să iau niște brazi de Cră­ciun. Aștep­tă­rile fami­liei mele erau des­tul de mari, iar eu ca ingi­ner sil­vic vro­iam să le dove­desc că am acces la cei mai fru­moși pomi de Cră­ciun, așa cum nu mai văzu­seră ei. Nea Petrică Anghe­lina, șeful dis­tric­tu­lui de acolo, m‐a pri­vit lung și m‐a între­bat: "Di câți ai nevoie, dom' inji­ner?". Pro­mi­se­sem și celor din Bucu­rești, și celor din Râm­nicu Sărat, acum tre­buia să ono­rez propria‐mi lău­dă­ro­șe­nie. "Șase", zic. "Îi prima datî când ti duci cu brazi di Cră­șiun ca sil­vic, așa‐i?" m‐a între­bat mai departe nea Petrică. "Da", am recu­nos­cut eu. "Apăi atunci nu tre­bui sî ti fași di râs", a con­chis el.

Am mers amân­doi cu un Aro până undeva în fun­dul văii, unde era o exploa­tare fores­ti­eră și așa am aflat care sunt cei mai fru­moși brazi din lume: vâr­fu­rile bra­zi­lor bătrâni, la care nu ajungi decât atunci când sunt cul­cați la pământ. Bunîn­țe­les, nu au fost tăi­ați spe­ciali pen­tru mine, erau ori­cum pla­ni­fi­cați la tăiere. Vâr­fu­rile lor erau cu crengi dese și sime­trice, ca bra­zii din reclame. I‐am legat în două pachete de câte trei, i‐am adus cu mașina până la gar­so­niera unde locu­iam și eram gata de ple­care către casă. Era seara de 21 decem­brie. În Bucu­rești mureau oameni. Eu dor­meam dus, în odaia inun­dată de miro­sul îmbă­tă­tor al bra­zi­lor per­fecți.

(va urma)


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu