Iarna anu­lui 1989 ve­nise de­vreme peste târ­gu­șo­rul mol­do­vean unde mă aflam ca tâ­năr in­gi­ner sta­giar. Nu era prea multă ză­padă, dar fri­gul în­țe­pe­nise parcă și pu­ți­nele în­tâm­plări care co­lo­rau ara­re­ori viața ci­ta­dină. Pen­tru că Târgu Neamț era lo­cul acela des­pre care pu­teai spune fără teama de a greși că nici­o­dată nu se în­tâm­plă ni­mic. Rit­mul egal al zi­le­lor era cu atât mai mo­no­ton în tim­pu­rile ace­lea ale pla­nu­ri­lor cin­ci­nale, în­de­pli­nite exem­plar și îna­inte de ter­men de oa­me­nii mun­cii, sub co­du­ce­rea în­țe­leaptă a con­du­ce­rii lo­cale de par­tid.

Eu îm­pli­neam mai bine de ju­mă­tate de an de când mă ală­tu­ra­sem ce­lor din oco­lul sil­vic și eram, în mare mă­sură, in­te­grat ju­di­cios în co­lec­ti­vul în­tre­prin­de­rii. Ajun­se­sem acolo prin pri­mă­vară, adus prin in­ter­ven­ții de la oco­lul sil­vic Pi­pi­rig, unde lu­a­sem re­par­ti­ția gu­ver­na­men­tală — la Târgu Neamț șe­ful de ocol avan­sase la in­spec­to­ra­tul ju­de­țean, lo­cul lui fu­sese luat de in­gi­ne­rul de la fond fo­res­tier și prin schim­bă­rile as­tea se cre­ase un post li­ber. Au­zi­seră că la Pi­pi­rig e un bu­cu­reș­tean cu gura mare și min­tea iute și s‑or fi gân­dit că aș fi po­tri­vit ca in­gi­ner de fond fo­res­tier. Nu s‑au în­șe­lat, mai ales că eu fu­se­sem fe­ri­cit să mă mut într-un oraș cu gară, de unde pu­team pleca mai ușor acasă ca să-mi văd fa­mi­lia.

Când am ajuns în prima zi la Târgu Neamț, cu vreo două genți de haine și chi­tara în spi­nare, nu prea aveam idee unde voi sta. Șe­ful de ocol s‑a ofe­rit să mă ducă la fi­li­ala de vâ­nă­toare și pes­cuit a AJVPS, unde — spu­nea el — au o ca­meră li­beră. “Ai să-ți ca­uți după aia o ga­zdă pe un­deva”, mi‑a zis el și eu am dat din cap că da, e o idee bună. Se­diul fi­li­a­lei de vâ­nă­tori și pes­cari era la par­te­rul unui bloc ji­gă­rit, într-un apar­ta­ment de trei ca­mere con­fort doi, pe unde nu prea dă­dea ni­meni de­cât ra­re­ori, iar ca­mera li­beră era o în­că­pere mi­cuță, de câ­țiva me­tri pă­trați și mo­bi­lată ru­di­men­tar cu un pat, o masă și un scaun. Era mai bine de­cât ni­mic — eram obiș­nuit să nu fac multe mof­turi, luam lu­cru­rile așa cum ve­neau. Un cu­ier-pom îm­pru­mu­tat de la ocol a de­ve­nit și­fo­nier de lux și ast­fel ca­mera a de­ve­nit per­fectă. Am lo­cuit acolo vreo lună de zile, lup­tându-mă in fi­e­care noapte cu șo­bo­la­nii care ve­neau prin ghena țe­vi­lor de la baie și în­cer­cau să roadă ușa din PFL, ca să in­tre în ca­mera mea care mi­ro­sea a sa­lam, pâine și fa­sole la con­servă. Dor­mi­to­rul era și bu­că­tă­rie si li­ving. În­ve­li­sem par­tea de jos a ușii în ta­blă, iar seara pu­neam la ca­pul pa­tu­lui toate în­căl­ță­rile pe care le aveam, ca să-mi ser­vească drept mu­ni­ție cu care arun­cam în ușă, ca să spe­rii tem­po­rar ro­ză­toa­rele in­sis­tente. Un co­leg, in­gi­ner sil­vic și el, m‑a vi­zi­tat într‑o zi și mi‑a zis: “bă pom­pa­du­rule, nu se poate să lo­cu­iești așa, strânge-ți ba­ga­jele și hai, te muți în gar­so­niera mea… și-așa eu nu prea stau pe-acolo mai de­loc”.

La ocol m‑am obiș­nuit re­pede cu co­le­gii. Șe­ful era un mol­do­vean re­la­tiv bla­jin, exa­ge­rat de con­ști­in­cios și de gri­juliu cu în­de­pli­ni­rea pla­nu­lui anual. Apoi era con­ta­bila șefă, o tipă unsă cu toate ali­fi­ile și un zâm­bet care îți su­gera că e mai bine să o ai pri­e­ten de­cât ina­mic. Teh­ni­cia­nul de vâ­nă­toare era un per­so­naj pi­to­resc, un crai bă­trân, cam fan­fa­ron și nițel li­bi­di­nos, care ne po­ves­tea cu lux de amă­nu­nte cum se duce el la fe­mei și — ca să nu‑l vadă ve­ci­nii aman­te­lor și să‑l dea de gol ne­vesti-sii — lua pe de­get niște ma­giun de prune din borca­nul spe­cial păs­trat în ma­șină și le un­gea vi­zoa­rele de la uși, ca ăia să nu poată ve­dea cine e pe scară. Mai erau și doi in­gi­neri șefi de dis­tricte, care ve­neau oca­zio­nal pe la se­diu — unul din­tre ei era ti­tu­la­rul gar­so­ni­e­rei în care am stat până am ple­cat din Târgu Neamț, ce­lă­lalt — Sandu — era un tip mai sin­gu­ra­tic, foarte ci­tit și in­te­li­gent, de la care am în­vă­țat o mul­țime de lu­cruri des­pre me­se­ria de in­gi­ner de fond fo­res­tier. La nor­mare era un evreu mă­run­țel și sim­pa­tic, aproape de pen­sie, care avea câte o vorbă de duh pen­tru orice s‑ar fi în­tâm­plat în ju­rul său.

În pe­i­sa­jul ăsta m‑a gă­sit de­cem­brie ’89. Eram des­tul de ocu­pat să ter­min în­chi­de­rea anu­ală, fără de care nu aș fi pu­tut pleca acasă, la fa­mi­lie. Ne­go­ci­a­sem cu șe­ful să plec pe 22 și să mă în­torc după re­ve­lion, ceea ce era o ne­spe­rat de lungă va­canță, așa că tră­geam tare să în­chei hâr­țo­gă­ria de fi­nal de an. Care nu era de­loc sim­plă: câ­teva bor­de­ro­uri lungi de ju­mă­tate de me­tru, care tre­bu­iau com­ple­tate ma­nual pe baza unor cal­cule des­tul de îm­bâr­li­gate. În­ce­pu­sem cu o săp­tămână îna­inte și lu­cram în fi­e­care seară până târ­ziu, rămânând sin­gur în tot oco­lul. Așa m‑a gă­sit într‑o seară Sandu — fie‑i ță­râna ușoară, că s‑a pră­pă­dit — care m‑a în­tre­bat cu un aer con­si­pra­tiv ce fac și dacă am au­zit ce se în­tâm­plă pe la Ti­mi­șoara. N‑aveam nici te­le­vi­zor — nici nu era ni­mic de vă­zut la el pe vre­mea aia — nici ra­dio, așa că ha­bar n‑aveam de eve­ni­men­tele care se pe­tre­ceau în țară. Mi‑a zis că se ră­scoală oa­me­nii în Ti­mi­șoara con­tra lui Ceau­șescu și că se aude că si­tu­a­ția e des­tul de gravă, iar eu mi-am ex­pri­mat în­do­iala că toate as­tea vor avea vreo con­se­cință con­cretă. Ex­pe­ri­men­ta­sem pe viu re­volta mun­ci­to­ri­lor din Bra­șov, în ’87 și știam cât de iute și de efi­cient sunt re­pri­mate în­cer­că­rile de ră­zme­riță. Re­gi­mul co­mu­nist pă­rea de ne­z­drun­ci­nat, așa cum îl ve­deam eu atunci de la Târgu Neamț.

Am ui­tat re­pede dis­cu­ția cu Sandu, luat cu grija lu­cră­ri­lor pe care tre­buia să le ter­min cât mai cu­rând, ne­în­cre­ză­tor că eve­ni­men­tele de la Ti­mi­șoara ar pu­tea avea o di­men­siune is­to­rică sem­ni­fi­ca­tivă. Într-una din zi­lele ace­lea am apu­cat să merg la Nem­ți­șor, mai sus de mâ­năs­ti­rea Neam­țu­lui, ca să iau niște brazi de Cră­ciun. Aș­tep­tă­rile fa­mi­liei mele erau des­tul de mari, iar eu ca in­gi­ner sil­vic vro­iam să le do­ve­desc că am ac­ces la cei mai fru­moși pomi de Cră­ciun, așa cum nu mai vă­zu­seră ei. Nea Pe­trică An­ghe­lina, șe­ful dis­tric­tu­lui de acolo, m‑a pri­vit lung și m‑a în­tre­bat: “Di câți ai ne­voie, dom’ in­ji­ner?”. Pro­mi­se­sem și ce­lor din Bu­cu­rești, și ce­lor din Râm­nicu Să­rat, acum tre­buia să ono­rez pro­pria-mi lă­u­dă­ro­șe­nie. “Șase”, zic. “Îi prima datî când ti duci cu brazi di Cră­șiun ca sil­vic, așa‑i?” m‑a în­tre­bat mai de­parte nea Pe­trică. “Da”, am re­cu­nos­cut eu. “Apăi atunci nu tre­bui sî ti fași di râs”, a con­chis el.

Am mers amân­doi cu un Aro până un­deva în fun­dul văii, unde era o ex­ploa­tare fo­res­ti­eră și așa am aflat care sunt cei mai fru­moși brazi din lume: vâr­fu­rile bra­zi­lor bă­trâni, la care nu ajungi de­cât atunci când sunt cul­cați la pământ. Bu­nîn­țe­les, nu au fost tă­i­ați spe­ciali pen­tru mine, erau ori­cum pla­ni­fi­cați la tă­iere. Vâr­fu­rile lor erau cu crengi dese și si­me­trice, ca bra­zii din re­clame. I‑am le­gat în două pa­chete de câte trei, i‑am adus cu ma­șina până la gar­so­niera unde lo­cu­iam și eram gata de ple­care că­tre casă. Era seara de 21 de­cem­brie. În Bu­cu­rești mu­reau oa­meni. Eu dor­meam dus, în odaia inun­dată de mi­ro­sul îm­bă­tă­tor al bra­zi­lor per­fecți.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu