Revoluția văzută din tren (I)

Iarna anu­lui 1989 venise devreme peste târ­gușorul moldovean unde mă aflam ca tânăr inginer sta­giar. Nu era prea multă zăpadă, dar frigul înțepenise parcă și puținele întâm­plări care col­orau arareori viața citad­ină. Pen­tru că Târgu Neamț era locul acela despre care puteai spune fără teama de a greși că nicio­dată nu se întâm­plă nimic. Rit­mul egal al zilelor era cu atât mai monoton în tim­purile ace­lea ale pla­nurilor cinci­nale, îndepli­n­ite exem­plar și înainte de ter­men de oamenii muncii, sub coduc­erea înțe­leaptă a con­duc­erii locale de par­tid.

Eu împlin­eam mai bine de jumă­tate de an de când mă ală­turasem celor din ocolul sil­vic și eram, în mare măsură, inte­grat judi­cios în colec­tivul între­prinderii. Ajunsesem acolo prin primă­vară, adus prin inter­venții de la ocolul sil­vic Pipirig, unde luasem repar­tiția guver­na­men­tală — la Târgu Neamț șeful de ocol avansase la inspec­toratul județean, locul lui fus­ese luat de inginerul de la fond forestier și prin schim­bările astea se crease un post liber. Auzis­eră că la Pipirig e un bucureștean cu gura mare și mintea iute și s‑or fi gân­dit că aș fi potrivit ca inginer de fond forestier. Nu s‑au înșe­lat, mai ales că eu fus­esem fericit să mă mut într-un oraș cu gară, de unde puteam pleca mai ușor acasă ca să-mi văd familia.

Când am ajuns în prima zi la Târgu Neamț, cu vreo două genți de haine și chi­tara în spinare, nu prea aveam idee unde voi sta. Șeful de ocol s‑a oferit să mă ducă la fil­iala de vână­toare și pes­cuit a AJVPS, unde — spunea el — au o cameră liberă. "Ai să-ți cauți după aia o gazdă pe undeva", mi‑a zis el și eu am dat din cap că da, e o idee bună. Sediul fil­ialei de vână­tori și pescari era la parterul unui bloc jigărit, într-un aparta­ment de trei camere con­fort doi, pe unde nu prea dădea nimeni decât rareori, iar cam­era liberă era o încăpere micuță, de câțiva metri pătrați și mobi­lată rudi­men­tar cu un pat, o masă și un scaun. Era mai bine decât nimic — eram obiș­nuit să nu fac multe mof­turi, luam lucrurile așa cum veneau. Un cuier-pom împru­mu­tat de la ocol a devenit șifonier de lux și ast­fel cam­era a devenit per­fectă. Am locuit acolo vreo lună de zile, luptându-mă in fiecare noapte cu șobolanii care veneau prin ghena țevilor de la baie și încer­cau să roadă ușa din PFL, ca să intre în cam­era mea care mirosea a salam, pâine și fasole la con­servă. Dor­mi­torul era și bucătărie si liv­ing. Învelisem partea de jos a ușii în tablă, iar seara puneam la capul pat­u­lui toate încălțările pe care le aveam, ca să-mi servească drept muniție cu care arun­cam în ușă, ca să sperii tem­po­rar roză­toarele insis­tente. Un coleg, inginer sil­vic și el, m‑a viz­itat într‑o zi și mi‑a zis: "bă pom­padu­rule, nu se poate să locuiești așa, strânge-ți baga­jele și hai, te muți în gar­son­iera mea… și-așa eu nu prea stau pe-acolo mai deloc".

La ocol m‑am obiș­nuit repede cu colegii. Șeful era un moldovean rel­a­tiv bla­jin, exagerat de conști­in­cios și de gri­juliu cu îndeplinirea plan­u­lui anual. Apoi era con­tabila șefă, o tipă unsă cu toate ali­fi­ile și un zâm­bet care îți sug­era că e mai bine să o ai pri­eten decât inamic. Tehni­cianul de vână­toare era un per­sonaj pitoresc, un crai bătrân, cam fan­faron și nițel libidi­nos, care ne povestea cu lux de amă­nunte cum se duce el la femei și — ca să nu‑l vadă vecinii aman­telor și să‑l dea de gol nevesti-sii — lua pe deget niște mag­iun de prune din bor­canul spe­cial păs­trat în mașină și le ungea vizoarele de la uși, ca ăia să nu poată vedea cine e pe scară. Mai erau și doi ingineri șefi de dis­tricte, care veneau ocazional pe la sediu — unul din­tre ei era tit­u­larul gar­son­ierei în care am stat până am ple­cat din Târgu Neamț, celălalt — Sandu — era un tip mai sin­gu­ratic, foarte citit și inteligent, de la care am învățat o mulțime de lucruri despre mese­ria de inginer de fond forestier. La nor­mare era un evreu mărunțel și sim­patic, aproape de pen­sie, care avea câte o vorbă de duh pen­tru orice s‑ar fi întâm­plat în jurul său.

În peisajul ăsta m‑a găsit decem­brie '89. Eram destul de ocu­pat să ter­min închiderea anu­ală, fără de care nu aș fi putut pleca acasă, la fam­i­lie. Nego­ci­asem cu șeful să plec pe 22 și să mă întorc după rev­e­lion, ceea ce era o nes­perat de lungă vacanță, așa că trăgeam tare să închei hârțogăria de final de an. Care nu era deloc sim­plă: câteva bor­der­ouri lungi de jumă­tate de metru, care tre­buiau com­ple­tate man­ual pe baza unor cal­cule destul de îmbâr­li­gate. Înce­pusem cu o săp­tămână înainte și lucram în fiecare seară până târziu, rămânând sin­gur în tot ocolul. Așa m‑a găsit într‑o seară Sandu — fie‑i țărâna ușoară, că s‑a prăpădit — care m‑a între­bat cu un aer con­sipra­tiv ce fac și dacă am auzit ce se întâm­plă pe la Tim­ișoara. N‑aveam nici tele­vi­zor — nici nu era nimic de văzut la el pe vre­mea aia — nici radio, așa că habar n‑aveam de eveni­mentele care se petre­ceau în țară. Mi‑a zis că se răs­coală oamenii în Tim­ișoara con­tra lui Ceaușescu și că se aude că situ­ația e destul de gravă, iar eu mi-am expri­mat îndoiala că toate astea vor avea vreo con­secință con­cretă. Exper­i­men­tasem pe viu revolta munci­to­rilor din Brașov, în '87 și știam cât de iute și de efi­cient sunt repri­mate încer­cările de răzmer­iță. Regimul comu­nist părea de nez­drun­ci­nat, așa cum îl vedeam eu atunci de la Târgu Neamț.

Am uitat repede dis­cuția cu Sandu, luat cu grija lucrărilor pe care tre­buia să le ter­min cât mai curând, neîn­creză­tor că eveni­mentele de la Tim­ișoara ar putea avea o dimen­si­une istorică sem­ni­fica­tivă. Într-una din zilele ace­lea am apu­cat să merg la Nemțișor, mai sus de mână­stirea Neamțu­lui, ca să iau niște brazi de Cră­ciun. Aștep­tările fam­i­liei mele erau destul de mari, iar eu ca inginer sil­vic vroiam să le dovedesc că am acces la cei mai fru­moși pomi de Cră­ciun, așa cum nu mai văzuseră ei. Nea Pet­rică Anghe­lina, șeful dis­tric­tu­lui de acolo, m‑a privit lung și m‑a între­bat: "Di câți ai nevoie, dom' injiner?". Promis­esem și celor din București, și celor din Râm­nicu Sărat, acum tre­buia să onorez propria-mi lăudăroșe­nie. "Șase", zic. "Îi prima datî când ti duci cu brazi di Crășiun ca sil­vic, așa‑i?" m‑a între­bat mai departe nea Pet­rică. "Da", am recunos­cut eu. "Apăi atunci nu tre­bui sî ti fași di râs", a con­chis el.

Am mers amân­doi cu un Aro până undeva în fun­dul văii, unde era o exploatare forestieră și așa am aflat care sunt cei mai fru­moși brazi din lume: vâr­furile brazilor bătrâni, la care nu ajungi decât atunci când sunt cul­cați la pământ. Bunînțe­les, nu au fost tăi­ați spe­ciali pen­tru mine, erau oricum plan­i­fi­cați la tăiere. Vâr­furile lor erau cu crengi dese și simet­rice, ca brazii din reclame. I‑am legat în două pachete de câte trei, i‑am adus cu mașina până la gar­son­iera unde locuiam și eram gata de ple­care către casă. Era seara de 21 decem­brie. În București mureau oameni. Eu dormeam dus, în odaia inun­dată de miro­sul îmbătă­tor al brazilor per­fecți.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu