A doua zi am ple­cat îna­poi la Râm­nic. Dru­mul până la gară a de­curs des­tul de bine, după ce la gura de me­trou m‑am su­pus unei per­che­zi­ții mi­nu­ți­oase fă­cute de niște ado­les­cenți și un in­di­vid cu o armă în mână. Plu­tea o pe­ri­cu­loasă stare de ne­în­cre­dere ge­ne­rală, sti­mu­lată de fo­cu­rile de armă care se au­zeau în de­păr­tare, din­spre cen­trul ora­șu­lui. Ni­meni nu avea în­cre­dere în ni­meni. Am re­u­șit să iau bi­let la un tren care pleca spre Mol­dova, deși nu era clar în ce sta­ții va opri. Am în­tre­bat pe pe­ron pe un an­ga­jat CFR dacă tre­nul ăla va opri la Râm­nic și mi‑a zis că nu știe, crede că da. De ală­turi un ins mi‑a spus să nu-mi fac griji, dacă nu oprește pot să trag sem­na­lul de alarmă, că acuma nu mai e co­mu­nism să ne oblige mi­li­ția să fa­cem ce vrea Ceau­șescu, acuma e de­mo­cra­ție. M‑am ui­tat lung la el, în­cer­când să-mi dau seama dacă e beat. Nu pă­rea.

Tre­nul a fost în­fi­o­ră­tor de aglo­me­rat. Am re­u­șit cu greu să mă urc și să în­chid ușa tre­nu­lui, rămânând pe trapa aceea ori­zon­tală care aco­pe­rea scă­rile va­go­nu­lui. Gre­u­ta­tea mea și a ce­lui de lângă mine asi­gu­rau și în­chi­de­rea ușii, care nu se pu­tea des­chide dacă ci­neva stă­tea acolo. Dru­mul a fost lung, cu multe sta­țio­nări prin di­verse halte obs­cure, unde ne opream din mo­tive ne­în­țe­lese de ni­meni. După ce am tre­cut de Bu­zău, lu­mea de pe co­ri­dor a în­ce­put să dis­cute că ne apro­piem de ma­rile uni­tăți mi­li­tare de la Râm­nic și Fo­c­șani, iar ci­neva a zis că a au­zit că acolo atacă acum te­ro­riș­tii, ca să preia tan­cu­rile și să por­nească con­tra Bu­cu­rești­u­lui.

Pe la mij­lo­cul dis­tan­ței din­tre Bu­zău și Râm­nic tre­nul s‑a oprit în câmp. Ci­neva a stri­gat că o să tragă te­ro­riș­tii în tren, că o să ne ciu­ru­iască și o pa­nică ge­ne­rală i‑a cu­prins pe toți. Într‑o clipă toată lu­mea a în­ce­put să îm­pingă spre ie­și­rile din va­gon, în do­rința ab­surdă de a co­borî ime­diat. Cu spa­tele li­pit de ușa va­go­nu­lui, care era blo­cată de chiar pro­pria mea gre­u­tate, smu­ceam dis­pe­rat și inu­til de mâ­ner, în­cer­când să des­chid ușa. Pre­siu­nea mul­ți­mii mă stri­vea din ce în ce mai tare, nu mai pu­team res­pira și o clipă am cre­zut că acolo mi‑e sfâr­și­tul. Am avut no­roc că un­deva în apro­pi­ere erau niște co­pii și ci­neva a stri­gat ci­neva să nu se mai îm­pingă că‑i omoară. Lu­mea s‑a po­to­lit pen­tru o clipă. Am pu­tut trage aer în piept și apoi tre­nul a in­ce­put să se miște, ceea ce i‑a li­niș­tit trep­tat pe toți.

Am co­bo­rât pe pe­ro­nul din Râm­nic fe­ri­cit să scap din ne­bu­nia din tren. Ora­șul era scu­fun­dat în beznă, doar la gară ar­dea un bec chior, iar al­tul se ză­rea lu­minând de­parte, că­tre pri­mă­ria ora­șu­lui. Am mers pe străzi pre­caut, nești­ind la ce să mă aș­tept după is­te­ria re­vo­lu­țio­na­ri­lor bu­cu­reș­teni, care opreau și ve­ri­fi­cau pe ori­cine li se pă­rea sus­pect. Aproape de cen­trul ora­șu­lui am dat peste un tip îm­bră­cat în uni­formă de gărzi pa­tri­o­tice, care fuma sub un bec stra­dal, pri­vindu-mă cu­rios în timp ce mă apro­piam. Avea o armă pusă pe umăr, dar nu pă­rea agre­siv. “De unde vii, fră­ți­oare?” m‑a în­tre­bat când am ajuns la câ­țiva pași de el. “De la Bu­cu­rești”, am răs­puns po­li­ti­cos, gri­juliu să nu tre­zesc nici o sus­pi­ciune. “Ce‑i pe-acolo? E jale, așa‑i?”. I‑am ci­tit re­pede sta­rea de spi­rit și am in­trat în jo­cul lui: “Da, fră­ți­oare, dar în­vin­gem, nu se mai poate alt­fel”. “Clar” a răs­puns el și a zâm­bit fe­ri­cit, apoi a tras din ți­gară adânc și a strâns ușor arma sub braț ca și cum ar fi vrut să mă asi­gure că știe ce are de fă­cut dacă ci­neva s‑ar fi îm­po­tri­vit re­vo­lu­ției de pe strada lui. Am ple­cat, lăsându‑l să vi­seze că de­mo­cra­ția la Râm­nicu Să­rat iz­vora din el, dim­pre­ună cu ro­to­coa­lele de fum ale ți­gă­rii.

Am ajuns acasă obo­sit și în­fri­gu­rat. Râm­ni­cul avea și el pro­pri­ile sale zvo­nuri: cică te­ro­riș­tii tră­geau prin gea­mu­rile apar­ta­men­te­lor și omo­rau oa­me­nii în casă, așa că tre­buia să ți­nem dra­pe­ri­ile trase și să mer­gem aple­cați în drep­tul gea­mu­ri­lor. Eu, po­zând în re­vo­lu­țio­na­rul că­lit în vâl­toa­rea Bu­cu­rești­u­lui, gă­si­sem pri­le­jul să mă dau deș­tept și ex­pli­cam că nu o să tragă ni­meni în noi, că n‑are nici o no­imă să își pi­ardă te­ro­riș­tii vre­mea omorând oa­meni ne­im­por­tanți din punct de ve­dere mi­li­tar sau po­li­tic. Soa­cra mea se ne­că­jea din cale afară și mă ruga să îi fac ha­târul. De gura ei mă aple­cam nițel când eram în drep­tul unui geam. Sau poate că mă în­fi­o­rau nițel și pe mine fo­cu­rile de armă ce se au­zeau aproape con­ti­nuu din­spre uni­tă­țile mi­li­tare de la mar­gi­nea ora­șu­lui.

Pe 25 de­cem­brie am stat toată noap­tea în fața te­le­vi­zo­ru­lui, aș­tep­tând să ve­dem co­mu­ni­ca­tul im­por­tant că­tre țară. Am asis­tat la exe­cu­ția so­ți­lor Ceau­șescu cu un fel de sa­tis­fac­ție a fap­tu­lui că schim­bă­rile sunt ire­ver­si­bile, ames­te­cată cu per­ple­xi­ta­tea față de un si­mu­la­cru de pro­ces, în care avo­ca­tul apă­ră­rii și‑a acu­zat cli­en­tul mai dur de­cât pro­cu­ro­rii. M‑am în­tre­bat atunci dacă așa arată de­mo­cra­ția pe care se spu­nea că o in­sta­u­răm, cu pro­cese con­tra­fă­cute și cu drep­tul de a face orice avem chef, și dacă, de fapt, știe ci­neva din­tre toți cei ce pă­reau să fie în frun­tea ță­rii ce e aia de­mo­cra­ție. Dar eram prea obo­sit, iar în casă era prea frig ca să mai ză­bo­vesc asu­pra unor așa de com­pli­cate în­tre­bări. Așa că am mai pri­vit o dată bra­dul per­fect pe care îl adu­se­sem din munți și pe urmă m‑am cul­cat și am vi­sat că trag sem­na­lul de alarmă într-un tren în­că­l­zit.

Re­vo­lu­ția iz­bân­dise.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.