Revoluția văzută din tren (IV)

A doua zi am ple­cat înapoi la Râm­nic. Dru­mul până la gară a decurs destul de bine, după ce la gura de metrou m‑am supus unei perchez­iții min­uțioase făcute de niște ado­lescenți și un indi­vid cu o armă în mână. Plutea o per­icu­loasă stare de neîn­credere gen­er­ală, stim­u­lată de focurile de armă care se auzeau în depărtare, din­spre cen­trul orașu­lui. Nimeni nu avea încredere în nimeni. Am reușit să iau bilet la un tren care pleca spre Moldova, deși nu era clar în ce stații va opri. Am între­bat pe peron pe un anga­jat CFR dacă trenul ăla va opri la Râm­nic și mi‑a zis că nu știe, crede că da. De ală­turi un ins mi‑a spus să nu-mi fac griji, dacă nu oprește pot să trag sem­nalul de alarmă, că acuma nu mai e comu­nism să ne oblige mil­iția să facem ce vrea Ceaușescu, acuma e democrație. M‑am uitat lung la el, încer­când să-mi dau seama dacă e beat. Nu părea.

Trenul a fost înfioră­tor de aglom­erat. Am reușit cu greu să mă urc și să închid ușa trenu­lui, rămânând pe trapa aceea ori­zon­tală care acop­erea scările vagonu­lui. Greu­tatea mea și a celui de lângă mine asig­u­rau și închiderea ușii, care nu se putea deschide dacă cineva stătea acolo. Dru­mul a fost lung, cu multe staționări prin diverse halte obscure, unde ne opream din motive neînțe­lese de nimeni. După ce am tre­cut de Buzău, lumea de pe cori­dor a început să dis­cute că ne apropiem de mar­ile unități mil­itare de la Râm­nic și Focșani, iar cineva a zis că a auzit că acolo atacă acum teror­iștii, ca să preia tan­curile și să pornească con­tra Bucureștiu­lui.

Pe la mijlocul dis­tanței din­tre Buzău și Râm­nic trenul s‑a oprit în câmp. Cineva a stri­gat că o să tragă teror­iștii în tren, că o să ne ciu­ruiască și o pan­ică gen­er­ală i‑a cuprins pe toți. Într‑o clipă toată lumea a început să împ­ingă spre ieșir­ile din vagon, în dor­ința absurdă de a coborî ime­diat. Cu spatele lipit de ușa vagonu­lui, care era blo­cată de chiar pro­pria mea greu­tate, smuceam dis­perat și inutil de mâner, încer­când să deschid ușa. Pre­siunea mulțimii mă strivea din ce în ce mai tare, nu mai puteam res­pira și o clipă am crezut că acolo mi‑e sfârși­tul. Am avut noroc că undeva în apropiere erau niște copii și cineva a stri­gat cineva să nu se mai împ­ingă că‑i omoară. Lumea s‑a potolit pen­tru o clipă. Am putut trage aer în piept și apoi trenul a inceput să se miște, ceea ce i‑a lin­iștit trep­tat pe toți.

Am coborât pe per­onul din Râm­nic fericit să scap din neb­unia din tren. Orașul era scu­fun­dat în beznă, doar la gară ardea un bec chior, iar altul se zărea luminând departe, către primăria orașu­lui. Am mers pe străzi pre­caut, nești­ind la ce să mă aștept după iste­ria rev­oluționar­ilor bucureșteni, care opreau și ver­i­fi­cau pe oricine li se părea sus­pect. Aproape de cen­trul orașu­lui am dat peste un tip îmbră­cat în uni­formă de gărzi patri­o­tice, care fuma sub un bec stradal, privindu-mă curios în timp ce mă apropiam. Avea o armă pusă pe umăr, dar nu părea agre­siv. "De unde vii, frățioare?" m‑a între­bat când am ajuns la câțiva pași de el. "De la București", am răspuns politi­cos, gri­juliu să nu trezesc nici o sus­pi­ci­une. "Ce‑i pe-acolo? E jale, așa‑i?". I‑am citit repede starea de spirit și am intrat în jocul lui: "Da, frățioare, dar învingem, nu se mai poate alt­fel". "Clar" a răspuns el și a zâm­bit fericit, apoi a tras din țigară adânc și a strâns ușor arma sub braț ca și cum ar fi vrut să mă asig­ure că știe ce are de făcut dacă cineva s‑ar fi împotrivit rev­oluției de pe strada lui. Am ple­cat, lăsându‑l să viseze că democrația la Râm­nicu Sărat izvora din el, dim­pre­ună cu roto­coalele de fum ale țigării.

Am ajuns acasă obosit și înfrig­u­rat. Râm­nicul avea și el pro­pri­ile sale zvonuri: cică teror­iștii trăgeau prin gea­murile aparta­mentelor și omorau oamenii în casă, așa că tre­buia să ținem draperi­ile trase și să mergem aple­cați în drep­tul gea­murilor. Eu, pozând în rev­oluționarul călit în vâl­toarea Bucureștiu­lui, găsisem prile­jul să mă dau deștept și expli­cam că nu o să tragă nimeni în noi, că n‑are nici o noimă să își piardă teror­iștii vre­mea omorând oameni neim­por­tanți din punct de vedere mil­i­tar sau politic. Soacra mea se necă­jea din cale afară și mă ruga să îi fac hatârul. De gura ei mă aple­cam nițel când eram în drep­tul unui geam. Sau poate că mă înfio­rau nițel și pe mine focurile de armă ce se auzeau aproape con­tinuu din­spre unitățile mil­itare de la mar­ginea orașu­lui.

Pe 25 decem­brie am stat toată noaptea în fața tele­vi­zoru­lui, aștep­tând să vedem comu­ni­catul impor­tant către țară. Am asi­s­tat la exe­cuția soților Ceaușescu cu un fel de sat­is­facție a fap­tu­lui că schim­bările sunt ire­versibile, ameste­cată cu per­plex­i­tatea față de un sim­u­lacru de pro­ces, în care avo­catul apărării și‑a acuzat clien­tul mai dur decât procurorii. M‑am între­bat atunci dacă așa arată democrația pe care se spunea că o instau­răm, cu pro­cese con­trafă­cute și cu drep­tul de a face orice avem chef, și dacă, de fapt, știe cineva din­tre toți cei ce păreau să fie în frun­tea țării ce e aia democrație. Dar eram prea obosit, iar în casă era prea frig ca să mai zăbovesc asupra unor așa de com­pli­cate între­bări. Așa că am mai privit o dată bradul per­fect pe care îl adus­esem din munți și pe urmă m‑am cul­cat și am visat că trag sem­nalul de alarmă într-un tren încălzit.

Rev­oluția izbândise.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu