Scrisoare către un copil

Când eram ca tine și deve­neam nelin­iștit în așteptarea unui eveni­ment oare­care, mama obișnuia să-mi spună să am răb­dare. Eu eram însă con­vins că am avut destulă și că lucrurile tre­buie să se întâm­ple atunci și acolo, pen­tru că așa vreau eu. "Cu răb­darea treci și marea", mai adăuga une­ori mama, dar rareori replica asta a avut un efect lin­iști­tor asupra mea. Mai târziu, elev de liceu, am locuit împre­ună cu bunicii mei materni, iar rit­mul vieții lor în orășelul bucovinean era unul care implica răb­darea la fiecare pas. De la ei am înțe­les — deși atunci n‑am apre­ciat cu ade­vărat această lecție — că lucrurile dura­bile, cele care con­tează și cu care poți să te mân­drești, se fac cu răb­dare.

Poate că ai auzit vorbindu-se despre ADHD, sin­dro­mul defici­t­u­lui de atenție, al inca­pac­ității de con­cen­trare pen­tru o perioadă mai lungă asupra unui anu­mit subiect. Prob­a­bil că și eu am suferit cândva de această așa-zisă tul­bu­rare com­por­ta­men­tală, doar că la vre­mea aceea încă nu fus­ese inven­tată. Ceea ce m‑a aju­tat n‑au fost niște pastile pre­scrise de vreun psi­holog, ci răb­darea cu care cei din jurul meu mi-au repetat val­o­rile în care tre­buie să cred și pe care tre­buie să mă spri­jin în timp ce mă îndrept către viitor. Poate că munca lor a fost ceva mai lesni­cioasă fără ten­tați­ile inter­ne­tu­lui și tele­vi­zoru­lui.

Ca și mine acum mulți ani, nu ai răb­dare. Cum ar putea fi alt­fel com­por­ta­men­tul tău  când în juru-ți se petrec atât de multe lucruri, cu o viteză ameți­toare și nu e nimeni să te ghideze cum să selectezi ce e rel­e­vant pen­tru tine și ce nu? Sunt peste o sută de canale pe tele­vi­zoarele din casă, fiecare din­tre ele rulând imag­ini despre politică, natură, tam­poane, manele, fufe și cocalari, muz­ică hip-hop, medica­mente și mân­care din plic. La doi pași e cal­cu­la­torul care îți deschide prin inter­net o lume și mai bogată în conținut, de la wikipedia la pornografie. Apoi jocurile de pe com­puter și cele de pe tele­fonul mobil. Și What­sup, și chat, și Face­book. Cu care să incepi, pe care să‑l lași, la vârsta când curi­oz­i­tatea nu-ți mai încape în orele unei zile? Cine să te ghideze să alegi? Părinții? Ei spun că îți oferă toate condiți­ile: uite, ai și cal­cu­la­tor, ai și tele­vi­zor în cameră, ți-au luat și smart­phone, vezi ce părinți buni ai? Și te duc la tenis, la karate, la engleză, la mall, la film, la aqua­park. Însă încet-încet, fără să știi de ce, simți că pen­tru tine nimic nu mai pare îndea­juns, nicio­dată.

Ai să crești. Și va veni vre­mea să devii adult, să devii inde­pen­dent, așa cum acum visezi și simți că nu mai ai răb­dare până să se întâm­ple asta. Și după vreo doi ani de muncă, când de-abia ai deschis ochii spre toate cele pe care le ai de învățat și de exper­i­men­tat, ai să începi să te gân­dești cum să devii man­ager sau șef. Orice care să pre­supună mai puțină muncă, mai multă put­ere, mai mult orgoliu. Asta ți-au spus și părinții tăi, că se stră­duie să îți ofere o viață mai ușoară, mai bună — tu nu faci decât să urmezi calea pe care ei ți-au arătat‑o. La fel ca acum, ai să simți că nu mai ai răb­dare să selectezi, să acu­mulezi, să crești metodic, cu gân­dul la viitorul tău. Și vei căuta norocul, bafta, momen­tul în care poți să exploatezi o opor­tu­ni­tate ca să scurtezi calea către suc­ces. Dar pen­tru că n‑ai muncit pen­tru suc­ce­sul prea ușor dobân­dit, nu vei simți decât o sat­is­facție trecă­toare, după care vei vrea altceva, mai mult, mai repede. Nimic nu-ți va părea îndea­juns, nicio­dată.

Sau poate că vei ajunge la con­cluzia că o cari­eră nu te mulțumește, oricâte opor­tu­nități ai putea fruc­ti­fica. Ai să vrei să devii pro­priul tău stăpân, pen­tru că simți cum pulsează în sân­gele tău spir­i­tul unui antre­prenor. Și ai să cauți ideea genială care să te umple de bani peste noapte și să-ți aducă suc­ce­sul instan­ta­neu. Doar că ideile geniale nu vin la comandă și-atunci o să te mulțumești cu o opor­tu­ni­tate spec­u­lată fără scrupule, aștep­tând apoi să apară urmă­toarea. Iar dacă nu va apărea prea curând, ai să te plic­tisești de aștep­tat urmă­torul câștig gras și ai să pleci ure­chea la drăcușorul ăla neast­âm­părat care-ți tot șoptește că se pot câștiga bani fru­moși făcând afac­eri la negru. Însă fiecare câștig, oricât de mare va fi el, nu-ți va sat­is­facția pe care ai căutat‑o, sen­ti­men­tul acela intim — când ești doar tu cu tine — că ai reușit, că viața ta are un rost. Ai să te împăunezi pe dina­fară cu penele omu­lui de afac­eri de suc­ces și cu cât mai nesigur ai să fii de ade­vărul aces­tei imag­ini, cu atât o vei impopoțona mai tare cu mașini scumpe, femei tinere și extrav­a­ganțe costisi­toare. Nimic nu-ți va părea îndea­juns, nicio­dată.

Vezi deci, dragul meu, că, dacă vei con­tinua pe el, dru­mul pe care ai por­nit nu-ți va aduce prea multă feri­cire. Dar nu pen­tru că suferi de ADHD. Nu te vor ajuta niște pastile pre­scrise de un doc­tor spon­sorizat de o com­panie de medica­mente. Sin­gu­rul lucru de care ai nevoie e să încetinești cursa asta neb­ună în care te-au înscris nerăb­darea ta și pro­prii tăi părinți și să înveți să pui în fiecare zi o cărămidă la fun­dația viitoru­lui tău. Va veni și vre­mea inde­pen­denței și a micilor capricii, dar acum tre­buie să înveți și să aștepți. Adică să ai răb­dare. Așa că pune deop­arte tele­fonul mobil, închide tele­vi­zorul și com­puterul, du-te la părinții tăi și întreabă‑i: ce înseamnă "cu răb­darea treci și marea"? Dacă ai noroc, își vor aminti.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. alice

    Mi-au cerut pri­ete­nia, pe face­book, 2 copii, de la țară de la mine.
    Au o treime, respec­tiv mai puțin de o treime din vârsta mea.
    Unuia nu‑i place școala, celuilalt nu‑i place munca — știu de la părinții lor și din cauza status-uri cu care defilează pe face­book. Așa încât nu le-am putut accepta pri­ete­nia. Dar nici n‑am îndrăznit să le trans­mit ceva, via face­book. M‑a des­cumpănit această lipsă de aple­care spre învățare și răb­dare. Răb­darea de a deveni mare, în loc de a se uita pe gaura facebook-ului în sufrage­ria adulților.

    • Anonymous

      Poate ca ar fi o idee buna sa le trim­iti arti­colul lui Sorin.

  2. Anonymous

    Dragi par­inti

    Trim­iteti scrisoarea de mai sus copi­ilor vostri sau, daca sunt prea mici, cititi-le‑o. Merita sa incer­cati sa‑i sal­vati.

    Cu drag,
    Ciprian

  3. Vladimir

    exce­lent … pun pe pag­ina cer­cu­lui meu de edu­cație pub­lică pen­tru ele­vii mei …
    și am să citesc această scrisoare la clasă …
    Mulțumesc !


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu