Când eram ca tine și de­ve­neam ne­li­niș­tit în aș­tep­ta­rea unui eve­ni­ment oa­re­care, mama obiș­nuia să-mi spună să am răb­dare. Eu eram însă con­vins că am avut des­tulă și că lu­cru­rile tre­buie să se în­tâm­ple atunci și acolo, pen­tru că așa vreau eu. “Cu răb­da­rea treci și ma­rea”, mai adă­uga une­ori mama, dar ra­re­ori re­plica asta a avut un efect li­niș­ti­tor asu­pra mea. Mai târ­ziu, elev de li­ceu, am lo­cuit îm­pre­ună cu bu­ni­cii mei ma­terni, iar rit­mul vie­ții lor în oră­șe­lul bu­co­vi­nean era unul care im­plica răb­da­rea la fi­e­care pas. De la ei am în­țe­les — deși atunci n‑am apre­ciat cu ade­vă­rat această lec­ție — că lu­cru­rile du­ra­bile, cele care con­tează și cu care poți să te mân­drești, se fac cu răbdare.

Poate că ai au­zit vor­bindu-se des­pre ADHD, sin­dro­mul de­fi­ci­tu­lui de aten­ție, al in­ca­pa­ci­tă­ții de con­cen­trare pen­tru o pe­ri­oadă mai lungă asu­pra unui anu­mit su­biect. Pro­ba­bil că și eu am su­fe­rit cân­dva de această așa-zisă tul­bu­rare com­por­ta­men­tală, doar că la vre­mea aceea încă nu fu­sese in­ven­tată. Ceea ce m‑a aju­tat n‑au fost niște pas­tile pre­scrise de vreun psi­ho­log, ci răb­da­rea cu care cei din ju­rul meu mi-au re­pe­tat va­lo­rile în care tre­buie să cred și pe care tre­buie să mă spri­jin în timp ce mă în­drept că­tre vi­i­tor. Poate că munca lor a fost ceva mai les­ni­cioasă fără ten­ta­ți­ile in­ter­ne­tu­lui și televizorului.

Ca și mine acum mulți ani, nu ai răb­dare. Cum ar pu­tea fi alt­fel com­por­ta­men­tul tău  când în juru-ți se pe­trec atât de multe lu­cruri, cu o vi­teză ame­ți­toare și nu e ni­meni să te ghi­deze cum să se­lec­tezi ce e re­le­vant pen­tru tine și ce nu? Sunt peste o sută de ca­nale pe te­le­vi­zoa­rele din casă, fi­e­care din­tre ele rulând ima­gini des­pre po­li­tică, na­tură, tam­poane, ma­nele, fufe și co­ca­lari, mu­zică hip-hop, me­di­ca­mente și mân­care din plic. La doi pași e cal­cu­la­to­rul care îți des­chide prin in­ter­net o lume și mai bo­gată în con­ți­nut, de la wi­ki­pe­dia la por­no­gra­fie. Apoi jo­cu­rile de pe com­pu­ter și cele de pe te­le­fo­nul mo­bil. Și What­sup, și chat, și Fa­ce­book. Cu care să in­cepi, pe care să‑l lași, la vâr­sta când cu­ri­o­zi­ta­tea nu-ți mai în­cape în orele unei zile? Cine să te ghi­deze să alegi? Pă­rin­ții? Ei spun că îți oferă toate con­di­ți­ile: uite, ai și cal­cu­la­tor, ai și te­le­vi­zor în ca­meră, ți-au luat și smar­tphone, vezi ce pă­rinți buni ai? Și te duc la te­nis, la ka­rate, la en­gleză, la mall, la film, la aqu­a­park. Însă în­cet-în­cet, fără să știi de ce, simți că pen­tru tine ni­mic nu mai pare în­de­a­juns, niciodată.

Ai să crești. Și va veni vre­mea să de­vii adult, să de­vii in­de­pen­dent, așa cum acum vi­sezi și simți că nu mai ai răb­dare până să se în­tâm­ple asta. Și după vreo doi ani de muncă, când de-abia ai des­chis ochii spre toate cele pe care le ai de în­vă­țat și de ex­pe­ri­men­tat, ai să în­cepi să te gân­dești cum să de­vii ma­na­ger sau șef. Orice care să pre­su­pună mai pu­țină muncă, mai multă pu­tere, mai mult or­go­liu. Asta ți-au spus și pă­rin­ții tăi, că se stră­duie să îți ofere o viață mai ușoară, mai bună — tu nu faci de­cât să ur­mezi ca­lea pe care ei ți-au arătat‑o. La fel ca acum, ai să simți că nu mai ai răb­dare să se­lec­tezi, să acu­mu­lezi, să crești me­to­dic, cu gân­dul la vi­i­to­rul tău. Și vei că­uta no­ro­cul, bafta, mo­men­tul în care poți să ex­ploa­tezi o oport­u­ni­tate ca să scur­tezi ca­lea că­tre suc­ces. Dar pen­tru că n‑ai mun­cit pen­tru suc­ce­sul prea ușor do­bân­dit, nu vei simți de­cât o sa­tis­fac­ție tre­că­toare, după care vei vrea alt­ceva, mai mult, mai re­pede. Ni­mic nu-ți va pă­rea în­de­a­juns, niciodată.

Sau poate că vei ajunge la con­clu­zia că o ca­rieră nu te mul­țu­mește, ori­câte oport­u­ni­tăți ai pu­tea fruc­ti­fica. Ai să vrei să de­vii pro­priul tău stă­pân, pen­tru că simți cum pul­sează în sân­gele tău spi­ri­tul unui an­tre­pre­nor. Și ai să ca­uți ideea ge­ni­ală care să te um­ple de bani peste noapte și să-ți aducă suc­ce­sul in­stan­ta­neu. Doar că ide­ile ge­ni­ale nu vin la co­mandă și-atunci o să te mul­țu­mești cu o oport­u­ni­tate spe­cu­lată fără scru­pule, aș­tep­tând apoi să apară ur­mă­toa­rea. Iar dacă nu va apă­rea prea cu­rând, ai să te plic­ti­sești de aș­tep­tat ur­mă­to­rul câștig gras și ai să pleci ure­chea la dră­cu­șo­rul ăla neas­tâm­pă­rat care-ți tot șop­tește că se pot câștiga bani fru­moși fă­când afa­ceri la ne­gru. Însă fi­e­care câștig, ori­cât de mare va fi el, nu-ți va sa­tis­fac­ția pe care ai căutat‑o, sen­ti­men­tul acela in­tim — când ești doar tu cu tine — că ai re­u­șit, că viața ta are un rost. Ai să te îm­pă­u­nezi pe di­na­fară cu pe­nele omu­lui de afa­ceri de suc­ces și cu cât mai ne­si­gur ai să fii de ade­vă­rul aces­tei ima­gini, cu atât o vei im­po­poțona mai tare cu ma­șini scumpe, fe­mei ti­nere și ex­tra­va­ganțe cos­ti­si­toare. Ni­mic nu-ți va pă­rea în­de­a­juns, niciodată.

Vezi deci, dra­gul meu, că, dacă vei con­ti­nua pe el, dru­mul pe care ai por­nit nu-ți va aduce prea multă fe­ri­cire. Dar nu pen­tru că su­feri de ADHD. Nu te vor ajuta niște pas­tile pre­scrise de un doc­tor spon­so­ri­zat de o com­pa­nie de me­di­ca­mente. Sin­gu­rul lu­cru de care ai ne­voie e să în­ce­ti­nești cursa asta ne­bună în care te-au în­scris ne­răb­da­rea ta și pro­prii tăi pă­rinți și să în­veți să pui în fi­e­care zi o că­ră­midă la fun­da­ția vi­i­to­ru­lui tău. Va veni și vre­mea in­de­pen­den­ței și a mi­ci­lor ca­pri­cii, dar acum tre­buie să în­veți și să aș­tepți. Adică să ai răb­dare. Așa că pune de­o­parte te­le­fo­nul mo­bil, în­chide te­le­vi­zo­rul și com­pu­te­rul, du-te la pă­rin­ții tăi și întreabă‑i: ce în­seamnă “cu răb­da­rea treci și ma­rea”? Dacă ai no­roc, își vor aminti.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. alice

    Mi-au ce­rut pri­e­te­nia, pe fa­ce­book, 2 co­pii, de la țară de la mine.
    Au o tre­ime, res­pec­tiv mai pu­țin de o tre­ime din vâr­sta mea.
    Unuia nu‑i place școala, ce­lui­lalt nu‑i place munca — știu de la pă­rin­ții lor și din ca­uza sta­tus-uri cu care de­fi­lează pe fa­ce­book. Așa în­cât nu le-am pu­tut ac­cepta pri­e­te­nia. Dar nici n‑am în­drăz­nit să le trans­mit ceva, via fa­ce­book. M‑a des­cum­pă­nit această lipsă de aple­care spre în­vă­țare și răb­dare. Răb­da­rea de a de­veni mare, în loc de a se uita pe ga­ura fa­ce­book-ului în su­fra­ge­ria adulților.

    • Anonymous

      Poate ca ar fi o idee buna sa le tri­miti ar­ti­co­lul lui Sorin.

  2. Anonymous

    Dragi pa­rinti

    Tri­mi­teti scri­soa­rea de mai sus co­pi­i­lor vos­tri sau, daca sunt prea mici, ci­titi-le‑o. Me­rita sa in­cer­cati sa‑i salvati.

    Cu drag,
    Ciprian

  3. Vladimir

    ex­ce­lent … pun pe pa­gina cer­cu­lui meu de edu­ca­ție pu­blică pen­tru ele­vii mei …
    și am să ci­tesc această scri­soare la clasă …
    Mulțumesc !


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.