Există în România post-decembristă un număr îngrijorător de mare de oameni confuzi. Toate evenimentele care s‑au derulat ulterior căderii comunismului au fost năucitoare și inexplicabile pentru mulți dintre români, găsindu-ne complet nepregătiți pentru noile realități. Statul de drept, anemic și debil în vremea aceea, și‑a prăbușit puținii piloni pe care îi avea sub presiunea unei așa-zise democrații care avea dreptul să calce în picioare reguli și legi declarate comuniste. În fața acestei noi lumi, cu noi reguli, cei mai mulți dintre români au căzut într‑o profundă confuzie, înțelegând cu fiecare zi că libertatea aduce cu sine niște teribile complicații, greu de priceput și de gestionat chiar și la nivel individual.
Într‑o oarecare măsură — privind retrospectiv — aș spune că era firesc să cădem în această confuzie. De unde să fi avut cunoașterea democrației corect practicate? N‑a venit nimeni să-și asume rolul de educator, iar puținele modele umane pe care le-am fi avut la îndemână — imperfecte poate, dar nu mai puțin necesare — au fost repudiate pentru că n‑au mâncat salam cu soia: regele, Coposu, Rațiu. Istoric vorbind era firesc să trecem prin stupoarea aceasta. Însă, la un moment dat, era de așteptat să ieșim din ea, să avem un moment de “aha!” național și să ne reașezăm valorile la locul lor, dând un sens gesturilor și vorbelor noastre din fiecare zi.
Nu s‑a întâmplat așa. Mulți români au rămas în starea aceasta de confuzie și o poartă după ei în fiecare clipă, într‑o orbecăială generală printr-un labirint social și politic ce nu are nici un înțeles pentru ei și — mai rău — nici o ieșire. Recunosc acest sindrom național la oameni inteligenți sau la cei cu o minte mai simplă — în forme diferite ei manifestă aceleași simptome: nu există nici o soluție, nu se poate face nimic, suntem pioni într-un joc pe care nu‑l înțelegem și nici nu‑l controlăm.
Dintre toți unii au evoluat spre o formă agravată a bolii: hiperconfuzia. Hiperconfuzia este acea stare în care confuzia este percepută ca normalitate, în care lipsa unui sens în toate cele ce te înconjoară este chiar sensul în sine, în care subiectul iese din catatonismul inițial si e gata să acționeze, haotic și dezordonat, urmând niște impulsuri mentale complet dezorganizate. Hiperconfuzia aduce cu sine hiperactivitate. Stupoarea este depășită, mobilitatea recâștigată. Totul are legătură cu totul și nimic nu are legătură cu nimic. Insul hiperconfuz este gata de acțiune în orice clipă, ușor de convins să susțină o idee, chiar dacă acum câteva clipe spunea exact contrariul. Este individul perfect pentru a forma o masă de manevră in structuri ale autorității, acolo unde sub bagheta unor păpușari politici hiperconfuzia este modalitatea de a controla fluxuri financiare, inducând ideea că totul e complicat, excepțional și imposibil de schimbat.
Priviți funcționărimea din instituțiile statului sau parlamentarii ăia obscuri de care nimeni n‑a auzit niciodată. Provocați‑i la o discuție privată despre sistem, despre cum cred că se pot schimba lucrurile și veti găsi printre ei mulți hiperconfuzi. Ei vă vor spune cât de complicat e să schimbi ceva, că de fapt lucrurile nu se pot face altfel decât acum și îți vor invoca nu știu câte legi și reguli, cazuri și excepții. Iar dacă insiști să le demonstrezi contrariul, se vor enerva și vor începe să construiască un zid împotriva ta, temându-se că le transformi lumea. Pentru ei totul e minunat așa cum e, pentru că totul are legătură cu totul și nimic n‑are legătură cu nimic, în același timp.
Lasă un comentariu