Iu­lia, fata de la Sava, s‑a în­tors acasă. Asta e bine, mama a ră­su­flat ușu­rată, po­li­ția și‑a în­de­pli­nit mi­siu­nea, că­lu­gă­rii și-au ară­tat os­pi­ta­li­ta­tea, na­șul din tren și‑a de­mos­trat vi­gi­lența. Po­veș­tile cu ha­ppy-end sunt pe pla­cul tu­tu­ror pen­tru că în urma lor pu­tem ieși la gard și co­menta în­tămplă­rile, spe­culând asu­pra amă­nu­n­te­lor, fără să ne apese con­ști­ința că vor­bim des­pre drama cuiva. Iar po­ves­tea Iu­liei este una nu­mai bună pen­tru bârfa de la ca­feaua de dimineață.

De în­dată ce co­pi­lul a fost în si­gu­ranță s‑a au­zit și vo­cea ac­ti­viș­ti­lor creș­tini. Cu to­ții s‑au gră­bit să ri­dice osa­nale pe­le­ri­na­ju­lui la mâ­năs­tire și ges­tu­lui de a te ală­tura bi­se­ri­cii prin că­lu­gă­rire, am­bele fi­ind do­vada că Iu­lia este po­se­soa­rea unei cu­ră­țe­nii spi­ri­tu­ale, că este un co­pil su­pra­do­tat care în­țe­lege pro­fund re­la­ția cu di­vi­ni­ta­tea. Nu se pu­tea spune așa ceva cât timp încă era că­u­tată și ni­meni nu știa care îi era soarta. Ima­gi­nați-vă cum ar fi su­nat toate aceste po­lo­lo­ghii bi­se­ri­coase dacă — Doamne fe­rește (sic!) — fe­tița ar fi fost vi­o­lată, bă­tută sau, și mai rău, omorâtă în zi­lele în care s‑a aflat sin­gură pe drum, dor­mind prin gări și um­blând pe dru­muri sin­gu­ra­tice. Tot co­rul de pu­pă­tori de icoane s‑ar fi re­pliat re­pede în ta­băra ce­lor care o că­i­nau, dar nici unul n‑ar mai fi în­drăz­nit să spună că me­rită să su­feri și chiar să mori pen­tru a‑ți găsi ca­lea spre mân­tu­ire prin bi­se­rică. Nu ar fi ser­vit ca­u­zei, nu‑i așa?

Ideea asta că un co­pil de 15 ani are pro­fun­zi­mea în­țe­le­ge­rii re­li­giei mi se pare o com­pletă aiu­re­ală. Is­to­ria a con­sem­nat doar câ­teva ge­nii care au do­ve­dit ca­pa­ci­tăți ne­o­biș­nu­ite la vâr­ste fra­gede și de obi­cei acele ca­pa­ci­tăți nu se re­fe­reau la în­țe­le­gere, ci la cu­noaș­tere. La 15 ani nu poți avea de­cât o sumă de cu­noș­tințe și o în­țe­le­gere frag­men­tară a lu­mii din ju­rul tău — pre­ten­ția unui dis­cer­nământ su­pe­rior, care re­fuză ma­te­ria­lis­mul și fri­vo­li­ta­tea lu­mească în fa­voa­rea de­di­ca­ției re­li­gi­oase, e ri­di­colă. De fapt ideea acesta nici nu este me­nită să ex­prime un ade­văr, ci să trans­forme în­tâm­pla­rea într-un in­stru­ment de pro­pa­gandă bi­se­ri­cească, un cio­can cu care să fie pe­dep­siți cei care con­testă bi­se­rica: iată, ne­cre­din­cio­și­lor, cum tre­buie să arate un ade­vă­rat creș­tin prac­ti­cant, iată de ce tre­buie ur­mată fără crâc­nire ca­lea bisericii.

Pen­tru că, până la urmă, miza este fi­nan­ța­rea bi­se­ri­cii, să nu ne as­cun­dem după de­gete. De aia tună și ful­geră îm­po­triva ce­lor ce vor eli­mi­na­rea le­gă­tu­ri­lor din­tre stat și bi­se­rică. În­treaga dis­pută me­di­a­tică, ar­ti­co­lele care prea­mă­resc bi­se­rica și așa-zi­sul ei rol în so­ci­e­tate nu au de­cât sco­pul de a asi­gura un flux con­stant de bani din bu­zu­na­rele tu­tu­ror ro­mâ­ni­lor că­tre con­tu­rile pa­tri­ar­hiei. Tre­buie să plătim toți pen­tru bi­se­rică pen­tru că toți tre­buie să fim or­to­do­cși — unii din­tre noi fer­venți adepți ai bi­se­ri­cii, cei mai mulți doar niște prac­ti­canți obe­dienți, iar al­ții niște loaze con­tes­ta­tare care vor fi mân­tu­ite și ele, căci bi­se­rica e to­tuși în­gă­du­i­toare, dacă ai co­ti­zat co­res­pun­ză­tor. Oare dacă nu ar fi exis­tat fi­nan­ța­rea de stat pen­tru bi­se­rică le-ar mai fi pă­sat de su­fle­tele ce­lor care nu o re­cu­nosc ca mij­lo­ci­tor că­tre di­vi­ni­tate? Sau i‑ar fi ig­no­rat pre­cum îi ig­noră pe bu­diști, mu­sul­mani, evrei și cei­lalți “ră­tă­ciți” — aproape șapte mi­li­arde — care par să fie in con­cep­ția lor în­gustă dam­nați a priori?

Niet­zs­che spu­nea că a exis­tat un sin­gur creș­tin ade­vă­rat și acela a mu­rit pe cruce. Eu unul în­clin să‑i dau drep­tate. Toti cei­lalți care se de­clară adep­ții săi sunt, prin ur­mare, mai de­grabă as­pi­ranți la sta­tu­tul de creș­tin și ar tre­bui să do­ve­dească prin fap­tele lor că me­rită să fie nu­mă­rați ală­turi de Ii­sus. Și, ori­cum, nu în tim­pul vie­ții s‑ar pu­tea con­stata acestă re­u­șită spi­ri­tu­ală, pen­tru că nu ne naș­tem creș­tini, ci even­tual în­cer­căm să de­ve­nim pe tot par­cur­sul vie­ții. In­clu­de­rea în rân­dul creș­ti­ni­lor prin ri­tu­a­lul bo­te­zu­lui este — din acest punct de ve­dere — con­fu­zantă. Există im­pre­sia ge­ne­rală că, prin de­ci­zia pă­rin­ți­lor și mij­lo­ci­rea na­și­lor, co­pi­lul este trans­for­mat mi­ra­cu­los într-un ve­ri­ta­bil creș­tin. În re­a­li­tate nu este de­cât o de­cla­ra­ție “in con­tu­ma­ciam” de as­pi­ra­ție per­so­nală, o le­pă­dare de prin­ci­pi­ile ră­u­lui sim­bo­li­zate prin di­a­vol (ceea ce face cu atât mai dis­cu­ta­bil mo­men­tul bo­te­zu­lui creș­tin, pen­tru că in­di­vi­dul nu face el în­suși de­cla­ra­ția). Ceea ce ar tre­bui de fapt să facă fi­e­care din­tre cei ce do­resc să de­vină creș­tini, este să ducă o viață că­lă­u­zită de prin­ci­pi­ile mo­rale enun­țate de Iisus.

Iar asta nu în­seamnă ne­a­pă­rat să ur­mezi ca­lea bi­se­ri­cii. Ii­sus n‑a avut di­fu­zoare. Ii­sus n‑a ce­rut ajutor.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.