Îmi place să cânt la chitară. Mi se pare că viața unui om este mult mai bogată atunci când muzica vine și dinăuntrul său, chiar dacă nu în formele perfecte ale marilor artiști. Și mă gândesc uneori că aș fi ajuns mult mai departe în dobândirea unei oarecari măiestrii dacă atunci când am început să învăț aș fi avut la dispoziție tabulaturile pe care le pot studia acum. N‑a pierdut omenirea un alt doilea Clapton, dar pentru satisfacția mea personală și a câtorva oameni care (sper!) apreciază eforturile mele pseudo-artistice ar fi fost cu siguranță mai bine.
Nu‑i târziu nici acum, mă strădui să învăț ceea ce n‑am învățat în anii care au trecut, dar pierderea va rămâne întotdeauna, pentru că timpul nu‑l mai pot recupera. Reflectam la acest lucru într-una din zile, un pic necăjit că nu-mi ieșea un picking mai pretențios și mă gândeam că nu doar în privința chitării e adevărat acest lucru. Sunt atâtea alte lucruri și informații care se află în jurul nostru și n‑avem răbdarea, priceperea sau dorința de a le afla. Neaflând, nu știm. Neștiind, nu reflectăm. Nereflectând, nu progresăm.
România rurală e poate un exemplu mai vast în privința asta. Secole întregi de obidă și sacrificii au clădit o credință nestrămutată că nimic nu se poate clădi temeinic, nimic nu are rost să dureze. Și când în sfârșit, pe la începutul secolului XX, se zărea o umbră de speranță peste satul românesc, au venit războaiele care au risipit lume și trudă și apoi comunismul care a zdrobit‑o definitiv, răsturnând valorile. Unde ar fi fost satul românesc azi fără perioada comunistă? Unde ar fi fost România? Nimeni nu știe să spună. Ceva mă face să cred că imaginea țăranului care bea la crâșmă în timp ce armata îi ridică un dig de apărare ca să‑i salveze casa de paiantă ridicată fără autorizație chiar în lunca râului are mare legătură cu această îndelungată lipsă de acces la civilizație.
Am văzut două scurte documentare despre sărăcie. Oameni din Elveția și din Burkina Faso răspundeau la întrebarea ce este sărăcia. Primii spuneau că sărac ești atunci când n‑ai ce mânca, n‑ai un adapost sau nu ești iubit, dar asta nu li se prea întâmplă lor, e mai mult ceva teoretic și probabil că aceia care sunt săraci cu adevărat — prin alte părți ale lumii — sunt așa și din vina lor. Cei din Africa priveau lucrurile complet diferit — sărăcia pentru ei era o stare de fapt, un fel de destin căruia nu i se puteau sustrage, o condiție permanentă care ii supune la o formă aproape insesizabilă de sclavie. Pentru că un om sărac — spunea un locuitor din Burkina Faso — nu poate fi liber.
Și m‑am gândit, mutatis mutandis, din nou la țăranul român. Nu foametea africană e cea care îl macină, dar starea de neștiință și continua minciună căreia i‑a fost lăsat pradă sunt în egală măsură o formă de sărăcie severă. În absența luminii cunoașterii, badea Ioan nu poate fi cu adevărat liber. E doar un om care de secole începe fiecare zi contemplând înfrângerile de ieri și o încheie sperând în victoriile de mâine. Nu e de mirare că a obosit, și‑a pierdut nădejdea și nu mai face nici măcar efortul de a spera.
Noi, urbanii civilizați și informați, uităm că din această sărăcie dezamăgită ni se zămislește o dată la câțiva ani soarta ca popor și ca țară. Și că, până când nu îl vom elibera pe badea Ion din minciună și neștiință, nu vom putea fi nici noi cu adevărat liberi.
Lasă un comentariu