Nici mă­car nu știu de unde să în­cep po­ves­tea asta des­pre con­cer­tul lui Pe­ter Ga­briel din Bu­cu­rești. Poate că cel mai po­tri­vit loc ar fi de un­deva din Bra­șo­vul ani­lor ’86, într‑o casă ve­che de pe strada Lungă, unde lo­cuia pri­e­te­nul meu Flo­rin și unde as­cul­tam îm­pre­ună Mama, piesa lan­sată în ’83 de Ge­ne­sis, după ple­ca­rea lui Pe­ter. Eu eram sur­prins și in­te­re­sat, însă aveam să fiu și mai și când Flo­rin m‑a plim­bat îna­poi în is­to­ria tru­pei, de la Nur­sery Cryme și Fo­x­trot până la Se­l­ling En­gland by the po­und și The lamb lies down on Broa­dway. Bă­nu­iesc că azi pu­țină lume mai gustă un rock pro­gre­siv atât de conceptualizat.

Așa m‑am în­tâl­nit prima oară cu Pe­ter Ga­briel și multă vreme l‑am aso­ciat cu ge­nul ăsta de mu­zică. Am as­cul­tat apoi al­bu­mele lui solo și n‑am fost mai pu­țin im­pre­sio­nat. So, Pa­s­sion, Us și Up mi se par și acum al­bume vred­nice de orice co­lec­ție se­ri­oasă de mu­zică. O vreme Ge­ne­sis a con­ti­nuat in­te­re­sant chiar și fără el cu Duke și A trick of the tail, însă a scă­zut apoi va­loric tot mai mult, sfâr­șind cu șlă­gă­re­lele ac­tu­ale care mi se par atât de de­parte de spi­ri­tul în­ce­pu­tu­ri­lor lor.

Veți fi în­țe­les deci cu ce stare de spi­rit m‑am dus la con­cer­tul de la Ro­mexpo, spe­rând din inimă să re­gă­sesc at­mosfera aceea unică pe care știam că Pe­ter Ga­briel o poate crea. N‑am fost sin­gu­rul care avea re­mi­ne­scențe, vâr­sta me­die a ce­lor care au ve­nit la con­cert era pe la 40 de ani. Văzându‑i, m‑am gân­dit că are să fie un con­cert cu un pu­blic cu­min­țel, care va apla­uda con­ști­in­cios pie­sele pe care le re­cu­noaște, dar nu va flu­iera, nu va tro­păi și nu va țo­păi. În parte am avut drep­tate, în parte m‑am înșelat.

Con­cer­tul a fost re­a­li­zat într-un mod ab­so­lut pro­fe­si­o­nist. Su­ne­tul — des­pre care toată lu­mea m‑a aver­ti­zat că ar pu­tea fi slab ca­li­ta­tiv în in­cinta Ro­mexpo — a fost re­zo­na­bil. Pro­ba­bil că într‑o sală de con­certe mu­zi­cale s‑ar fi au­zit și mai bine. Spec­ta­co­lul de lu­mini — foarte in­te­re­sant, deși nu foarte so­fis­ti­cat. In­stru­men­tiș­tii — sen­zațio­nali. Ba­sis­tul Tony Le­vin mi s‑a pă­rut re­mar­ca­bil, mai ales când l‑am vă­zut fă­când funk fin­gers pe piesa Big time — n‑aș fi cre­zut că așa ceva e po­si­bil. La fel de re­mar­ca­bil mi s‑a pă­rut și to­bo­șa­rul Manu Kat­che, deși e ne­drept să nu po­me­nesc de chi­ta­rist, clă­par și ba­c­king vo­cals. Una peste alta un show pre­gă­tit mi­nu­țios și pre­zen­tat impecabil.

Din­colo de teh­ni­ca­li­tă­țile con­cer­tu­lui, Pe­ter Ga­briel mi s‑a pă­rut ușor des­prins de spi­ri­tul mu­zi­cii sale. Ges­tu­rile pă­reau ușor ne­con­vinse, miș­că­rile — o ru­tină. A fost ca și cum ar fi în­țe­les prea târ­ziu că me­sa­jul mu­zi­cii sale nu are unde să ajungă, că din­colo de mar­gi­nea sce­nei nu mai există spi­rite ce se pot aprinde îm­pre­ună cu el, ci con­su­ma­tori cu­minți, în­re­gi­men­tați dis­ci­pli­nat în ca­dența unei pre­dic­ti­bile ru­tine zil­nice. Pe­ter Ga­briel mi s‑a pă­rut dez­a­mă­git și obo­sit, nu de vâr­stă, ci de inu­ti­li­ta­tea stră­da­niei sale. La fi­na­lul ul­ti­mei piese — Biko — a în­tors mi­cro­fo­nul spre sală, nu îna­inte de a ne rea­minti că res­tul de­pinde de noi.

Iar sala a cân­tat mai de­parte, până când toba s‑a oprit, ul­tima din­tre toate in­stru­men­tele care se re­tră­geau trep­tat. Însă mă tem că spi­ri­tul mu­zi­cii lui s‑a stins des­tul de re­pede, aban­do­nat în sală de spec­ta­to­rii gră­biți să se în­toarcă cât mai iute în lu­mea din care veniseră.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.