Mai‐marele zilei

Afir­ma­ția că româ­nii își doresc în frun­tea lor un per­so­naj pater­na­list, un tătuc al nației, este deja un loc comun. S‐a spus de atâ­tea ori acest lucru încât aproape că nici nu mai e luat în con­si­de­rare, nici de către cei care sunt de acord cu afir­ma­ția pen­tru că o con­si­deră de la sine înțe­leasă, nici de cei care sunt în dez­a­cord pen­tru că o con­si­deră un fel de pros­tie neim­por­tantă. Și unii și alții s‐ar putea să gre­șească, incluzându‐mă și pe mine aici, con­vins cân­dva că mode­lul Ili­escu este peren. Felul în care am făcut până acum ale­ge­rea pre­șe­din­te­lui ar putea fi totuși impor­tant pen­tru a înțe­lege către ce ne îndrep­tăm.

L‐am avut pe Ion, tatăl comu­nist, gri­juliu cu popo­rul mun­ci­tor și pen­sio­na­rul sărac, iubit de gos­po­dine și țărani. Meri­tul de a fi sărac – pe care și l‐a cul­ti­vat cu grijă până în ziua de azi – i‐a adus și pre­zump­ția de cin­ste, trans­for­mată abil prin dema­go­gia dis­cur­su­lui în con­vin­gere gene­ra­li­zată. Ili­escu a con­dus Româ­nia după prin­ci­piul "să facem să fie bine, ca să nu fie rău", adică fără nici o altă idee decât pro­mo­va­rea unei soi de soci­a­lism lumi­nat, care lua banii de la capi­ta­lis­tul hră­pă­reț (dar util) și‐i împăr­țea pros­ti­mii sărace care tre­buia să voteze în mod orga­ni­zat pe bine­fă­că­to­rii ei poli­tici. Într‐o anu­mită măsură a rămas tri­bu­tar aces­tui mod de a gândi până acum, când mal­ver­sa­țiu­nile poli­tice ale actu­a­li­lor lideri PSD ies din tipa­rul tătu­cu­lui gri­juliu, dar sunt accep­ta­bile din punc­tul său de vedere atâta timp cât per­pe­tu­ează sis­te­mul. Căci sis­te­mul e ceea ce con­tează.

Pe urmă l‐am avut pe Emil, per­so­na­jul aca­de­mic, vor­bi­tor în pilde și citate, apă­ră­to­rul necon­di­țio­nat al jus­ti­ției de dic­țio­nar și al demo­cra­ției de enci­clo­pe­die. Plu­tind pe un ima­gi­nar nori­șor uni­ver­si­tar, Con­stan­ti­ne­scu a încer­cat să păs­to­rească Româ­nia prin deta­șa­rea sa poli­tică, lucru care i‐a ieșit într‐așa o măsură încât a pier­dut aproape com­plet con­tac­tul cu rea­li­ta­tea. Ima­gi­nea sa des­pre Româ­nia era una inac­ce­si­bilă națiu­nii pen­tru că se spri­ji­nea pe niște con­cepte pur teo­re­tice des­pre care toți păreau să fie de acord, dar nimeni nu știa cum să le pună în prac­tică. A sfâr­șit man­da­tul recunoscându‐se învins de un sis­tem ocult, nede­fi­nit, pe care toți l‐au cata­lo­gat ca fiind vechea secu­ri­tate, duș­mă­noasă și hră­pă­reață. Dar ade­vă­rul e că Emil n‐a avut un pro­iect pen­tru Româ­nia și nici nu a cre­zut că tre­buie să pro­pună unul. Căci prin­ci­pi­ile sunt cele care con­tează.

După o întoar­cere la mode­lul ili­es­cian – reve­nit mai degrabă din cauza unei crize de idei des­pre tipul de pre­șe­dinte și din groaza gene­rală de a fi ales un cabo­tin ires­pon­sa­bil – am ajuns la președintele‐jucător. Tra­ian a urcat pe trep­tele Cotro­ce­ni­u­lui pur­tat de o mul­țime care aclama rolul activ pe care pro­mi­tea să îl joace. În sfâr­șit cineva pro­pu­nea un pro­iect: drep­tate și ade­văr. Ceea ce a urmat a fost în parte dez­a­mă­gi­tor, în parte încu­ra­ja­tor. E greu de spus acum dacă creș­te­rea eco­no­mică din 2004–2008 a fost mai degrabă rezul­ta­tul unui con­text inter­națio­nal favo­ra­bil sau al poli­ti­cii libe­rale pro­mo­vate de guver­nul ali­an­ței DA. Cert e că s‐a întâm­plat, dar asta n‐a avut nimic de a face nici cu drep­ta­tea, nici cu ade­vă­rul. Abia într‐un târ­ziu, în al doi­lea man­dat al său, Băsescu a insis­tat pe inde­pen­dența jus­ti­ției si pe com­ba­te­rea corup­ției, dar e greu de înțe­les de ce nu a făcut‐o de la înce­pu­tul pri­mu­lui man­dat. Poate a vrut să‐și lase mai întâi par­ti­dul să cre­ască folo­sind mij­loa­cele necin­stite ale corup­ției, poate nu a avut oame­nii potri­viți în struc­tu­rile jus­ti­ției. Ceea ce e sigur este că a reu­șit să‐si anta­go­ni­zeze aproape toată clasa poli­tică, să se izo­leze de soci­e­ta­tea civilă și să‐și atragă anti­pa­tia unei mari părți a româ­ni­lor, care nu înghit aro­ganța ato­tști­utoare cu care își pune în prac­tică ide­ile. Tra­ian a vrut cu orice chip suc­ce­sul per­so­nal, căruia i‐a sub­su­mat orice alte obiec­tive națio­nale sau de par­tid. Căci glo­ria este ceea ce con­tează.

Sis­te­mul, prin­ci­pi­ile, glo­ria – toate au dat greș până acum. Deci înco­tro? Ce fel de pre­șe­dinte vrem? Un pla­gi­a­tor min­ci­nos, cabo­tin și super­fi­cial, adus în frunte doar pen­tru că e pre­șe­din­tele par­ti­du­lui aflat la guver­nare? Un neamț cam neca­ris­ma­tic, lip­sit de darul ora­to­riei, dar care pare să aibă seri­o­zi­ta­tea ger­mană a admi­nis­tra­ției rigu­roase? Sau cine alt­ci­neva?

Ori­cât am evita această dis­cu­ție până la urmă va tre­bui să ajun­gem la ea: poate fi pre­șe­din­tele Româ­niei lide­rul care poate ghida țara către un vii­tor mai bun? Înzes­trat doar cu pre­ro­ga­ti­vele poli­ti­cii externe – impor­tantă, nimic de zis – omul de la Cotro­ceni nu poate face prea multe pen­tru admi­nis­tra­rea țării, încre­din­țată indi­rect par­la­men­tu­lui prin nomi­na­li­za­rea și apro­ba­rea unui guvern. De vreme ce majo­ri­ta­tea par­la­men­tară este cea care gene­rează guver­nul, par­la­men­tul este impli­cit însăr­ci­nat cu guver­na­rea. Poate da legi și le poate pune în prac­tică. Are pâi­nea, are și cuți­tul. Și atunci de ce mai ale­gem un pre­șe­dinte? Ce rol ne aștep­tăm să joace? Pen­tru că eu nu cred în poves­tea aia cu arbi­trul care repre­zintă soci­e­ta­tea – n‐a func­țio­nat până acum și nici nu va func­ționa în vii­to­rul apro­piat. Fie­care pre­șe­dinte a fost păr­ti­ni­tor cu par­ti­dul sau ide­o­lo­gia care l‐a pro­pul­sat în func­ție.

Dacă sun­tem dez­a­mă­giti că pre­șe­din­ții de până acum nu și‐au ono­rat pro­mi­siu­nile poate ar tre­bui să ne asi­gu­răm că au instru­men­tele prin care să o facă. A fi președinte‐jucător este pasi­bil de necon­sti­tu­țio­na­li­tate, a fi președinte‐arbitru este ine­fi­cient și lip­sit de uti­li­tate soci­ală. Arbi­tra­jul ar fi mult mai bine exer­ci­tat de o Curte Con­sti­tu­țio­nală și a Sta­tu­lui de Drept, aleasă la fie­care zece ani prin vot direct. N‐ar fi mai sim­plu și mai pro­duc­tiv dacă pute­rea exe­cu­tivă ar fi încre­din­țată pre­șe­din­te­lui, așa cum e în SUA? Eli­be­rat de sub pre­siu­nea con­sti­tu­țio­nală a arbi­tra­ju­lui, nesu­pus con­tro­lu­lui spe­cu­la­tiv al par­la­men­tu­lui, ales direct de popor pe o agendă con­cretă, cu obiec­tive măsu­ra­bile, pre­șe­din­tele ar putea fi cu ade­vă­rat lide­rul auten­tic pe care toți îl dorim. Alt­min­teri vom rămâne con­dam­nați să ale­gem din­tre mai‐marii zilei pe acela care ne minte cel mai fru­mos.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu