Mai-marele zilei

Afir­mația că românii își doresc în frun­tea lor un per­sonaj pater­nal­ist, un tătuc al nației, este deja un loc comun. S‑a spus de atâtea ori acest lucru încât aproape că nici nu mai e luat în con­sid­er­are, nici de către cei care sunt de acord cu afir­mația pen­tru că o con­sid­eră de la sine înțe­leasă, nici de cei care sunt în deza­cord pen­tru că o con­sid­eră un fel de prostie neim­por­tantă. Și unii și alții s‑ar putea să greșească, incluzându-mă și pe mine aici, con­vins cândva că mod­elul Ili­escu este peren. Felul în care am făcut până acum alegerea președ­in­telui ar putea fi totuși impor­tant pen­tru a înțelege către ce ne îndrep­tăm.

L‑am avut pe Ion, tatăl comu­nist, gri­juliu cu poporul munci­tor și pen­sion­arul sărac, iubit de gospo­dine și țărani. Mer­itul de a fi sărac — pe care și l‑a cul­ti­vat cu grijă până în ziua de azi — i‑a adus și prezumpția de cin­ste, trans­for­mată abil prin dem­a­gogia dis­cur­su­lui în convin­gere gen­er­al­izată. Ili­escu a con­dus Româ­nia după prin­cip­iul "să facem să fie bine, ca să nu fie rău", adică fără nici o altă idee decât pro­movarea unei soi de social­ism lumi­nat, care lua banii de la cap­i­tal­is­tul hrăpăreț (dar util) și‑i împărțea pros­timii sărace care tre­buia să voteze în mod orga­ni­zat pe bine­făcă­torii ei politici. Într‑o anu­mită măsură a rămas trib­u­tar aces­tui mod de a gândi până acum, când malver­sați­u­nile politice ale actu­alilor lid­eri PSD ies din tiparul tătu­cu­lui gri­juliu, dar sunt accept­abile din punc­tul său de vedere atâta timp cât per­petuează sis­temul. Căci sis­temul e ceea ce con­tează.

Pe urmă l‑am avut pe Emil, per­son­ajul aca­d­e­mic, vor­bitor în pilde și citate, apără­torul necondiționat al justiției de dicționar și al democrației de enci­clo­pe­die. Plutind pe un imag­i­nar norișor uni­ver­si­tar, Con­stan­ti­nescu a încer­cat să păs­tore­ască Româ­nia prin detașarea sa politică, lucru care i‑a ieșit într-așa o măsură încât a pier­dut aproape com­plet con­tac­tul cu real­i­tatea. Imag­inea sa despre Româ­nia era una inac­ce­si­bilă nați­u­nii pen­tru că se spri­jinea pe niște con­cepte pur teo­ret­ice despre care toți păreau să fie de acord, dar nimeni nu știa cum să le pună în prac­tică. A sfârșit man­datul recunoscându-se învins de un sis­tem ocult, nedefinit, pe care toți l‑au cat­a­lo­gat ca fiind vechea secu­ri­tate, dușmănoasă și hrăpăreață. Dar ade­vărul e că Emil n‑a avut un proiect pen­tru Româ­nia și nici nu a crezut că tre­buie să prop­ună unul. Căci prin­cipi­ile sunt cele care con­tează.

După o întoarcere la mod­elul ili­es­cian — revenit mai degrabă din cauza unei crize de idei despre tipul de președ­inte și din groaza gen­er­ală de a fi ales un cabotin ire­spon­s­abil — am ajuns la președintele-jucător. Tra­ian a urcat pe treptele Cotroce­ni­u­lui pur­tat de o mulțime care aclama rolul activ pe care promitea să îl joace. În sfârșit cineva prop­unea un proiect: drep­tate și ade­văr. Ceea ce a urmat a fost în parte deza­măgi­tor, în parte încu­ra­ja­tor. E greu de spus acum dacă creșterea eco­nom­ică din 2004–2008 a fost mai degrabă rezul­tatul unui con­text inter­național favor­a­bil sau al politicii lib­erale pro­mo­vate de guver­nul alianței DA. Cert e că s‑a întâm­plat, dar asta n‑a avut nimic de a face nici cu drep­tatea, nici cu ade­vărul. Abia într-un târziu, în al doilea man­dat al său, Băs­escu a insi­s­tat pe inde­pen­dența justiției si pe com­bat­erea corupției, dar e greu de înțe­les de ce nu a făcut‑o de la începutul primu­lui man­dat. Poate a vrut să-și lase mai întâi par­tidul să crească folosind mijloacele necin­stite ale corupției, poate nu a avut oamenii potriv­iți în struc­turile justiției. Ceea ce e sigur este că a reușit să-si antag­o­nizeze aproape toată clasa politică, să se izoleze de soci­etatea civilă și să-și atragă antipa­tia unei mari părți a românilor, care nu înghit aro­ganța atotștiu­toare cu care își pune în prac­tică ideile. Tra­ian a vrut cu orice chip suc­ce­sul per­sonal, căruia i‑a sub­sumat orice alte obiec­tive naționale sau de par­tid. Căci glo­ria este ceea ce con­tează.

Sis­temul, prin­cipi­ile, glo­ria — toate au dat greș până acum. Deci încotro? Ce fel de președ­inte vrem? Un pla­gia­tor min­ci­nos, cabotin și super­fi­cial, adus în frunte doar pen­tru că e președ­in­tele par­tidu­lui aflat la guvernare? Un neamț cam necaris­matic, lip­sit de darul ora­to­riei, dar care pare să aibă seri­oz­i­tatea ger­mană a admin­is­trației rig­uroase? Sau cine altcineva?

Oricât am evita această dis­cuție până la urmă va tre­bui să ajungem la ea: poate fi președ­in­tele României lid­erul care poate ghida țara către un viitor mai bun? Înzes­trat doar cu pre­rog­a­tivele politicii externe — impor­tantă, nimic de zis — omul de la Cotroceni nu poate face prea multe pen­tru admin­is­trarea țării, încred­ințată indi­rect par­la­men­tu­lui prin nom­i­nalizarea și apro­barea unui guvern. De vreme ce majori­tatea par­la­men­tară este cea care generează guver­nul, par­la­men­tul este implicit însăr­ci­nat cu guvernarea. Poate da legi și le poate pune în prac­tică. Are pâinea, are și cuți­tul. Și atunci de ce mai alegem un președ­inte? Ce rol ne aștep­tăm să joace? Pen­tru că eu nu cred în povestea aia cu arbi­trul care reprez­intă soci­etatea — n‑a funcționat până acum și nici nu va funcționa în viitorul apropiat. Fiecare președ­inte a fost păr­tin­i­tor cu par­tidul sau ide­olo­gia care l‑a propul­sat în funcție.

Dacă sun­tem deza­măgiti că președ­inții de până acum nu și-au ono­rat promi­si­u­nile poate ar tre­bui să ne asig­urăm că au instru­mentele prin care să o facă. A fi președinte-jucător este pasi­bil de necon­sti­tuțion­al­i­tate, a fi președinte-arbitru este ine­fi­cient și lip­sit de util­i­tate socială. Arbi­tra­jul ar fi mult mai bine exerci­tat de o Curte Con­sti­tuțion­ală și a Stat­u­lui de Drept, aleasă la fiecare zece ani prin vot direct. N‑ar fi mai sim­plu și mai pro­duc­tiv dacă put­erea exec­u­tivă ar fi încred­ințată președ­in­telui, așa cum e în SUA? Elib­erat de sub pre­siunea con­sti­tuțion­ală a arbi­tra­ju­lui, nesu­pus con­trolu­lui spec­u­la­tiv al par­la­men­tu­lui, ales direct de popor pe o agendă con­cretă, cu obiec­tive măsura­bile, președ­in­tele ar putea fi cu ade­vărat lid­erul aut­en­tic pe care toți îl dorim. Alt­minteri vom rămâne con­damnați să alegem din­tre mai-marii zilei pe acela care ne minte cel mai fru­mos.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu