Afir­ma­ția că ro­mâ­nii își do­resc în frun­tea lor un per­so­naj pa­ter­na­list, un tă­tuc al na­ției, este deja un loc co­mun. S‑a spus de atâ­tea ori acest lu­cru în­cât aproape că nici nu mai e luat în con­si­de­rare, nici de că­tre cei care sunt de acord cu afir­ma­ția pen­tru că o con­si­deră de la sine în­țe­leasă, nici de cei care sunt în dez­a­cord pen­tru că o con­si­deră un fel de pros­tie ne­im­por­tantă. Și unii și al­ții s‑ar pu­tea să gre­șească, in­clu­zându-mă și pe mine aici, con­vins cân­dva că mo­de­lul Ili­escu este pe­ren. Fe­lul în care am fă­cut până acum ale­ge­rea pre­șe­din­te­lui ar pu­tea fi to­tuși im­por­tant pen­tru a în­țe­lege că­tre ce ne în­drep­tăm.

L‑am avut pe Ion, ta­tăl co­mu­nist, gri­juliu cu po­po­rul mun­ci­tor și pen­sio­na­rul să­rac, iu­bit de gos­po­dine și ță­rani. Me­ri­tul de a fi să­rac — pe care și l‑a cul­ti­vat cu grijă până în ziua de azi — i‑a adus și pre­zump­ția de cin­ste, trans­for­mată abil prin de­ma­go­gia dis­cur­su­lui în con­vin­gere ge­ne­ra­li­zată. Ili­escu a con­dus Ro­mâ­nia după prin­ci­piul “să fa­cem să fie bine, ca să nu fie rău”, adică fără nici o altă idee de­cât pro­mo­va­rea unei soi de so­ci­a­lism lu­mi­nat, care lua ba­nii de la ca­pi­ta­lis­tul hră­pă­reț (dar util) și‑i îm­păr­țea pros­ti­mii să­race care tre­buia să vo­teze în mod or­ga­ni­zat pe bine­fă­că­to­rii ei po­li­tici. Într‑o anu­mită mă­sură a ră­mas tri­bu­tar aces­tui mod de a gândi până acum, când mal­ver­sa­țiu­nile po­li­tice ale ac­tu­a­li­lor li­deri PSD ies din ti­pa­rul tă­tu­cu­lui gri­juliu, dar sunt ac­cep­ta­bile din punc­tul său de ve­dere atâta timp cât per­pe­tu­ează sis­te­mul. Căci sis­te­mul e ceea ce con­tează.

Pe urmă l‑am avut pe Emil, per­so­na­jul aca­de­mic, vor­bi­tor în pilde și ci­tate, apă­ră­to­rul ne­con­di­țio­nat al jus­ti­ției de dic­țio­nar și al de­mo­cra­ției de en­ci­clo­pe­die. Plu­tind pe un ima­gi­nar no­ri­șor uni­ver­si­tar, Con­stan­ti­ne­scu a în­cer­cat să păs­to­rească Ro­mâ­nia prin de­ta­șa­rea sa po­li­tică, lu­cru care i‑a ie­șit într-așa o mă­sură în­cât a pier­dut aproape com­plet con­tac­tul cu re­a­li­ta­tea. Ima­gi­nea sa des­pre Ro­mâ­nia era una inac­ce­si­bilă na­țiu­nii pen­tru că se spri­ji­nea pe niște con­cepte pur te­o­re­tice des­pre care toți pă­reau să fie de acord, dar ni­meni nu știa cum să le pună în prac­tică. A sfâr­șit man­da­tul re­cu­nos­cându-se în­vins de un sis­tem ocult, ne­de­fi­nit, pe care toți l‑au ca­ta­lo­gat ca fi­ind ve­chea se­cu­ri­tate, du­ș­mă­noasă și hră­pă­reață. Dar ade­vă­rul e că Emil n‑a avut un pro­iect pen­tru Ro­mâ­nia și nici nu a cre­zut că tre­buie să pro­pună unul. Căci prin­ci­pi­ile sunt cele care con­tează.

După o în­toar­cere la mo­de­lul ili­es­cian — re­ve­nit mai de­grabă din ca­uza unei crize de idei des­pre ti­pul de pre­șe­dinte și din groaza ge­ne­rală de a fi ales un ca­bo­tin ires­pon­sa­bil — am ajuns la pre­șe­din­tele-ju­că­tor. Tra­ian a ur­cat pe trep­tele Co­tro­ce­ni­u­lui pur­tat de o mul­țime care aclama ro­lul ac­tiv pe care pro­mi­tea să îl joace. În sfâr­șit ci­neva pro­pu­nea un pro­iect: drep­tate și ade­văr. Ceea ce a ur­mat a fost în parte dez­a­mă­gi­tor, în parte în­cu­ra­ja­tor. E greu de spus acum dacă creș­te­rea eco­no­mică din 2004–2008 a fost mai de­grabă re­zul­ta­tul unui con­text in­ter­națio­nal fa­vo­ra­bil sau al po­li­ti­cii li­be­rale pro­mo­vate de gu­ver­nul ali­an­ței DA. Cert e că s‑a în­tâm­plat, dar asta n‑a avut ni­mic de a face nici cu drep­ta­tea, nici cu ade­vă­rul. Abia într-un târ­ziu, în al doi­lea man­dat al său, Bă­sescu a in­sis­tat pe in­de­pen­dența jus­ti­ției si pe com­ba­te­rea co­rup­ției, dar e greu de în­țe­les de ce nu a făcut‑o de la în­ce­pu­tul pri­mu­lui man­dat. Poate a vrut să-și lase mai în­tâi par­ti­dul să cre­ască fo­lo­sind mij­loa­cele ne­cin­stite ale co­rup­ției, poate nu a avut oa­me­nii po­tri­viți în struc­tu­rile jus­ti­ției. Ceea ce e si­gur este că a re­u­șit să-si an­ta­go­ni­zeze aproape toată clasa po­li­tică, să se izo­leze de so­ci­e­ta­tea ci­vilă și să-și atragă an­ti­pa­tia unei mari părți a ro­mâ­ni­lor, care nu în­ghit aro­ganța ato­tști­utoare cu care își pune în prac­tică ide­ile. Tra­ian a vrut cu orice chip suc­ce­sul per­so­nal, că­ruia i‑a sub­su­mat orice alte obiec­tive na­țio­nale sau de par­tid. Căci glo­ria este ceea ce con­tează.

Sis­te­mul, prin­ci­pi­ile, glo­ria — toate au dat greș până acum. Deci în­co­tro? Ce fel de pre­șe­dinte vrem? Un pla­gi­a­tor min­ci­nos, ca­bo­tin și su­per­fi­cial, adus în frunte doar pen­tru că e pre­șe­din­tele par­ti­du­lui aflat la gu­ver­nare? Un neamț cam ne­ca­ris­ma­tic, lip­sit de da­rul ora­to­riei, dar care pare să aibă se­ri­o­zi­ta­tea ger­mană a ad­mi­nis­tra­ției ri­gu­roase? Sau cine alt­ci­neva?

Ori­cât am evita această dis­cu­ție până la urmă va tre­bui să ajun­gem la ea: poate fi pre­șe­din­tele Ro­mâ­niei li­de­rul care poate ghida țara că­tre un vi­i­tor mai bun? În­zes­trat doar cu pre­ro­ga­ti­vele po­li­ti­cii ex­terne — im­por­tantă, ni­mic de zis — omul de la Co­tro­ceni nu poate face prea multe pen­tru ad­mi­nis­tra­rea ță­rii, în­cre­din­țată in­di­rect par­la­men­tu­lui prin no­mi­na­li­za­rea și apro­ba­rea unui gu­vern. De vreme ce ma­jo­ri­ta­tea par­la­men­tară este cea care ge­ne­rează gu­ver­nul, par­la­men­tul este im­pli­cit în­săr­ci­nat cu gu­ver­na­rea. Poate da legi și le poate pune în prac­tică. Are pâi­nea, are și cuți­tul. Și atunci de ce mai ale­gem un pre­șe­dinte? Ce rol ne aș­tep­tăm să joace? Pen­tru că eu nu cred în po­ves­tea aia cu ar­bi­trul care re­pre­zintă so­ci­e­ta­tea — n‑a func­țio­nat până acum și nici nu va func­ționa în vi­i­to­rul apro­piat. Fi­e­care pre­șe­dinte a fost păr­ti­ni­tor cu par­ti­dul sau ide­o­lo­gia care l‑a pro­pul­sat în func­ție.

Dacă sun­tem dez­a­mă­giti că pre­șe­din­ții de până acum nu și-au ono­rat pro­mi­siu­nile poate ar tre­bui să ne asi­gu­răm că au in­stru­men­tele prin care să o facă. A fi pre­șe­dinte-ju­că­tor este pa­si­bil de ne­con­sti­tu­țio­na­li­tate, a fi pre­șe­dinte-ar­bi­tru este ine­fi­cient și lip­sit de uti­li­tate so­ci­ală. Ar­bi­tra­jul ar fi mult mai bine exer­ci­tat de o Curte Con­sti­tu­țio­nală și a Sta­tu­lui de Drept, aleasă la fi­e­care zece ani prin vot di­rect. N‑ar fi mai sim­plu și mai pro­duc­tiv dacă pu­te­rea exe­cu­tivă ar fi în­cre­din­țată pre­șe­din­te­lui, așa cum e în SUA? Eli­be­rat de sub pre­siu­nea con­sti­tu­țio­nală a ar­bi­tra­ju­lui, ne­su­pus con­tro­lu­lui spe­cu­la­tiv al par­la­men­tu­lui, ales di­rect de po­por pe o agendă con­cretă, cu obiec­tive mă­su­ra­bile, pre­șe­din­tele ar pu­tea fi cu ade­vă­rat li­de­rul au­ten­tic pe care toți îl do­rim. Alt­min­teri vom rămâne con­dam­nați să ale­gem din­tre mai-ma­rii zi­lei pe acela care ne minte cel mai fru­mos.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu