Portret de român (I)

De‑a lun­gul tim­pu­lui am auzit o mulțime de ban­curi, care mai de care mai savuroase și, dacă aș fi reușit să le rețin pe toate, aș fi com­pi­lat prob­a­bil o colecție zdravănă de umor savuros. Există acum pe inter­net pagini pline cu ban­curi, dar tre­buie să recunosc că lec­tura lor nu se com­pară cu a le auzi, spuse de cineva cu tal­ent. Ban­cul româ­nesc este și va rămâne mereu o specie lir­ică orală.

Din­tre toate cele pe care le-am auzit patru ban­curi mi s‑au părut atât de pro­fund românești, atât de car­ac­ter­is­tice românilor încât le-am păs­trat în minte ca pe o remar­ca­bilă definiție a noas­tră ca popor.

* * *

Un trib de cani­bali cap­turează trei indi­vizi și‑i duc în satul lor. Îi interoghează și află că unul e amer­i­can, unul e rus și al treilea e român. Orig­inea lor nu‑i scutește însă de a trece prin proba tradițion­ală a tribu­lui, la finele căreia se decidea dacă vor ajunge în oală sau nu. Ca să nu dev­ină prânzul cani­balilor fiecare din­tre ei avea trei opți­uni: să plătească 100$, să suporte 100 de lovi­turi de nuia la tălpile goale sau să mănânce o găleată cu rahat.

Amer­i­canul, aflând aceste reg­uli, scoate 100$, plătește și pleacă fericit că a scă­pat atât de ușor. Rusul, fost KGB-ist, cere 100 de lovi­turi de nuia la tălpi, pe care le suportă cu zâm­be­tul pe buze și apoi pleacă fluierând. Românul se gân­dește: «la ce mă pri­cep eu cel mai bine? să mănânc rahat!» I se aduce găleata plină, mănâncă o vreme, după care i se face așa o greață că vom­ită tot. «E clar» — își spune — «nu pot să fac asta» și cere lovi­turile de nuia la tălpi. După vreo 60 de nuiele, urlând de durere, scoate 100$, plătește și pleacă șchiopătând și scuipând rahat.

* * *

O cunoșt­ință de‑a mea îmi măr­turisea cu un an-doi în urmă că și‑a cumpărat nu știu ce scule de la Dede­man, ade­menit de prețul mult mai mic. La scurt timp sculele respec­tive s‑au defec­tat și i‑au cauzat o gră­madă de bătaie de cap și chel­tu­ieli supli­mentare pen­tru a le repara peri­odic. I‑am spus atunci că prob­a­bil la urmă­toarea achiz­iție de acest tip ar tre­bui să ia în con­sid­er­are și dura­bil­i­tatea, iar el a fost total­mente de acord, adăugând că acum s‑a con­vins că măr­cile com­er­cial­izate în alte mag­a­zine sunt mult mai trainice.

N‑au tre­cut multe luni și m‑am întâl­nit cu el întâm­plă­tor. Se întorcea de la Dede­man, de unde își cumpărase niște scule. Nedumerit, i‑am ream­intit dis­cuția noas­tră și el a repli­cat senin: da, mă, da' la Dede­man sunt cu 30% mai ief­tine! Poate de data asta am noroc…

* * *

În noi românii e adânc sădită ten­tația scurtă­turii șmecherești, a abor­dării iraționale și riscante, cea care promite efec­tul maxim cu cos­turi min­ime sau, dacă se poate, gratis. Chiar și-un rahat e bun — zice o vorbă pop­u­lară — dacă e de pomană. Și cu toate că primim în mod repetat dovada că ne înșelăm crezând că există min­uni și chilipiruri, nu ne dăm bătuți și con­tin­uăm să le căutăm, con­vinși că data urmă­toare sigur le vom descoperi. Ignorăm cu nonșalanță toate pierder­ile pe care ni le-am cauzat sin­guri in ten­ta­tiva absurdă de a nu urma vocea rați­u­nii, de a ocoli ceea ce expe­riența ne arată.

Pen­tru că nimic nu ne poate deter­mina să renunțăm la sper­anța că vom reuși cumva — nu știm exact cum, poate nu toți, dar măcar la nivel indi­vid­ual — să fen­tăm reg­ulile, legile, isto­ria.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu