De‑a lungul timpului am auzit o mulțime de bancuri, care mai de care mai savuroase și, dacă aș fi reușit să le rețin pe toate, aș fi compilat probabil o colecție zdravănă de umor savuros. Există acum pe internet pagini pline cu bancuri, dar trebuie să recunosc că lectura lor nu se compară cu a le auzi, spuse de cineva cu talent. Bancul românesc este și va rămâne mereu o specie lirică orală.
Dintre toate cele pe care le-am auzit patru bancuri mi s‑au părut atât de profund românești, atât de caracteristice românilor încât le-am păstrat în minte ca pe o remarcabilă definiție a noastră ca popor.
* * *
Un trib de canibali capturează trei indivizi și‑i duc în satul lor. Îi interoghează și află că unul e american, unul e rus și al treilea e român. Originea lor nu‑i scutește însă de a trece prin proba tradițională a tribului, la finele căreia se decidea dacă vor ajunge în oală sau nu. Ca să nu devină prânzul canibalilor fiecare dintre ei avea trei opțiuni: să plătească 100$, să suporte 100 de lovituri de nuia la tălpile goale sau să mănânce o găleată cu rahat.
Americanul, aflând aceste reguli, scoate 100$, plătește și pleacă fericit că a scăpat atât de ușor. Rusul, fost KGB-ist, cere 100 de lovituri de nuia la tălpi, pe care le suportă cu zâmbetul pe buze și apoi pleacă fluierând. Românul se gândește: «la ce mă pricep eu cel mai bine? să mănânc rahat!» I se aduce găleata plină, mănâncă o vreme, după care i se face așa o greață că vomită tot. «E clar» — își spune — «nu pot să fac asta» și cere loviturile de nuia la tălpi. După vreo 60 de nuiele, urlând de durere, scoate 100$, plătește și pleacă șchiopătând și scuipând rahat.
* * *
O cunoștință de‑a mea îmi mărturisea cu un an-doi în urmă că și‑a cumpărat nu știu ce scule de la Dedeman, ademenit de prețul mult mai mic. La scurt timp sculele respective s‑au defectat și i‑au cauzat o grămadă de bătaie de cap și cheltuieli suplimentare pentru a le repara periodic. I‑am spus atunci că probabil la următoarea achiziție de acest tip ar trebui să ia în considerare și durabilitatea, iar el a fost totalmente de acord, adăugând că acum s‑a convins că mărcile comercializate în alte magazine sunt mult mai trainice.
N‑au trecut multe luni și m‑am întâlnit cu el întâmplător. Se întorcea de la Dedeman, de unde își cumpărase niște scule. Nedumerit, i‑am reamintit discuția noastră și el a replicat senin: da, mă, da’ la Dedeman sunt cu 30% mai ieftine! Poate de data asta am noroc…
* * *
În noi românii e adânc sădită tentația scurtăturii șmecherești, a abordării iraționale și riscante, cea care promite efectul maxim cu costuri minime sau, dacă se poate, gratis. Chiar și-un rahat e bun — zice o vorbă populară — dacă e de pomană. Și cu toate că primim în mod repetat dovada că ne înșelăm crezând că există minuni și chilipiruri, nu ne dăm bătuți și continuăm să le căutăm, convinși că data următoare sigur le vom descoperi. Ignorăm cu nonșalanță toate pierderile pe care ni le-am cauzat singuri in tentativa absurdă de a nu urma vocea rațiunii, de a ocoli ceea ce experiența ne arată.
Pentru că nimic nu ne poate determina să renunțăm la speranța că vom reuși cumva — nu știm exact cum, poate nu toți, dar măcar la nivel individual — să fentăm regulile, legile, istoria.
(va urma)
Lasă un comentariu