De‑a lun­gul tim­pu­lui am au­zit o mul­țime de ban­curi, care mai de care mai sa­vu­roase și, dacă aș fi re­u­șit să le re­țin pe toate, aș fi com­pi­lat pro­ba­bil o co­lec­ție zdra­vănă de umor sa­vu­ros. Există acum pe in­ter­net pa­gini pline cu ban­curi, dar tre­buie să re­cu­nosc că lec­tura lor nu se com­pară cu a le auzi, spuse de ci­neva cu ta­lent. Ban­cul ro­mâ­nesc este și va rămâne me­reu o spe­cie li­rică orală.

Din­tre toate cele pe care le-am au­zit pa­tru ban­curi mi s‑au pă­rut atât de pro­fund ro­mâ­nești, atât de ca­rac­te­ris­tice ro­mâ­ni­lor în­cât le-am păs­trat în minte ca pe o re­mar­ca­bilă de­fi­ni­ție a noas­tră ca popor.

* * *

Un trib de ca­ni­bali cap­tu­rează trei in­di­vizi și‑i duc în sa­tul lor. Îi in­te­ro­ghează și află că unul e ame­ri­can, unul e rus și al tre­i­lea e ro­mân. Ori­gi­nea lor nu‑i scu­tește însă de a trece prin proba tra­di­țio­nală a tri­bu­lui, la fi­nele că­reia se de­ci­dea dacă vor ajunge în oală sau nu. Ca să nu de­vină prân­zul ca­ni­ba­li­lor fi­e­care din­tre ei avea trei op­țiuni: să plă­tească 100$, să su­porte 100 de lo­vi­turi de nuia la tăl­pile goale sau să mă­nânce o gă­leată cu rahat.

Ame­ri­ca­nul, aflând aceste re­guli, scoate 100$, plă­tește și pleacă fe­ri­cit că a scă­pat atât de ușor. Ru­sul, fost KGB-ist, cere 100 de lo­vi­turi de nuia la tălpi, pe care le su­portă cu zâm­be­tul pe buze și apoi pleacă flu­ie­rând. Ro­mâ­nul se gân­dește: «la ce mă pri­cep eu cel mai bine? să mă­nânc ra­hat!» I se aduce gă­leata plină, mă­nâncă o vreme, după care i se face așa o greață că vo­mită tot. «E clar» — își spune — «nu pot să fac asta» și cere lo­vi­tu­rile de nuia la tălpi. După vreo 60 de nu­iele, ur­lând de du­rere, scoate 100$, plă­tește și pleacă șchi­o­pă­tând și scui­pând rahat.

* * *

O cu­noș­tință de‑a mea îmi măr­tu­ri­sea cu un an-doi în urmă că și‑a cum­pă­rat nu știu ce scule de la De­de­man, ade­me­nit de pre­țul mult mai mic. La scurt timp scu­lele res­pec­tive s‑au de­fec­tat și i‑au ca­u­zat o gră­madă de bă­taie de cap și chel­tu­ieli su­pli­men­tare pen­tru a le re­para pe­ri­o­dic. I‑am spus atunci că pro­ba­bil la ur­mă­toa­rea achi­zi­ție de acest tip ar tre­bui să ia în con­si­de­rare și du­ra­bi­li­ta­tea, iar el a fost to­tal­mente de acord, adă­u­gând că acum s‑a con­vins că măr­cile co­mer­ci­a­li­zate în alte ma­ga­zine sunt mult mai trainice.

N‑au tre­cut multe luni și m‑am în­tâl­nit cu el în­tâm­plă­tor. Se în­torcea de la De­de­man, de unde își cum­pă­rase niște scule. Ne­du­me­rit, i‑am rea­min­tit dis­cu­ția noas­tră și el a re­pli­cat se­nin: da, mă, da’ la De­de­man sunt cu 30% mai ieftine! Poate de data asta am noroc…

* * *

În noi ro­mâ­nii e adânc să­dită ten­ta­ția scur­tă­tu­rii șme­che­rești, a abor­dă­rii ira­țio­nale și ris­cante, cea care pro­mite efec­tul ma­xim cu cos­turi mi­nime sau, dacă se poate, gra­tis. Chiar și-un ra­hat e bun — zice o vorbă po­pu­lară — dacă e de po­mană. Și cu toate că pri­mim în mod re­pe­tat do­vada că ne în­șe­lăm cre­zând că există mi­nuni și chi­li­pi­ruri, nu ne dăm bă­tuți și con­ti­nuăm să le că­u­tăm, con­vinși că data ur­mă­toare si­gur le vom des­co­peri. Ig­no­răm cu non­șa­lanță toate pier­de­rile pe care ni le-am ca­u­zat sin­guri in ten­ta­tiva ab­surdă de a nu urma vo­cea ra­țiu­nii, de a ocoli ceea ce ex­pe­riența ne arată.

Pen­tru că ni­mic nu ne poate de­ter­mina să re­nun­țăm la spe­ranța că vom re­uși cumva — nu știm exact cum, poate nu toți, dar mă­car la nivel in­di­vi­dual — să fen­tăm re­gu­lile, le­gile, istoria.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.