Când nicăieri nu e acasă

Când eram copil îmi amin­tesc că ori de câte ori mă aflam sin­gur în fața vre­u­nei pri­mej­dii – ade­sea mult exa­ge­rată de teme­rile mele – aveam un sen­ti­ment de liniște atunci când mă gân­deam că mă voi întoarce acasă și acolo nici un rău nu mă poate ajunge. Zâm­besc acum de nai­vi­ta­tea de atunci, dar din­colo de zâm­bet mai am totuși o umbră a ace­lei sim­țiri. Am îna­in­tat spre ado­les­cență și tine­rețe și sen­ti­men­tul s‐a mai schim­bat, înțe­le­geam că Româ­nia nu este acasă pen­tru români căci le e ade­sea potri­v­nică și vră­ș­mașă, dar am găsit întot­dea­una în fami­lia și pri­e­te­nii mei moti­vul de a mă simți soli­dar, chiar și atunci când am înce­put să înțe­leg limi­tele ori­zon­tu­ri­lor vie­ții mele, impuse de vre­mu­rile și con­tex­tul de atunci. Atât este posi­bil, îmi spu­neam, iar ală­turi de mine erau mulți alții care împăr­tă­șeau ace­leași gre­u­tăți și pri­va­țiuni, sim­țeam că acasă înseamnă comu­niu­nea cu ei, ca parte din ace­eași mare fami­lie a româ­ni­lor în care cu toții încer­cam să stră­ba­tem așa cum puteam isto­ria.

A venit anul '89 și, dintr‐o dată, aștep­tă­rile mele au cres­cut. Acasă putea fi, în sfâr­șit, locul unde tră­iau ală­turi de noi toate valo­rile în care cre­deam. Mă uitam în jurul meu și eram aproape con­vins că toți vrem drep­tate, demo­cra­ție, liber­tate per­so­nală, bun simț și măsură – nu des­pre toate astea ne plân­geam fără spe­ranță până nu demult? Ani la rând apoi am trăit per­ple­xi­ta­tea de a‐mi vedea con­ce­tă­țe­nii votând comu­niști și infrac­tori, apla­u­dând corupți noto­rii, hulind inte­lec­tu­ali, complăcându‐se într‐o vino­vată com­pli­ci­tate cu cei ce min­țeau și furau. În fie­care an îmi puneam spe­ran­țele că se va schimba ceva, că se vor trezi din beția tranzi­ției, că mâine, peste o lună, peste un an, peste un ciclu elec­to­ral va fi mai bine. Au fost câteva deșarte tre­să­riri în '96 și în 2004. De fie­care dată spe­ran­țele se năru­iau.

Anii ăștia din urmă mi‐au adus din nou spe­ranța. Ame­ri­ca­nii ne‐au băgat în NATO. Europa ne‐a lăsat să intrăm în Uniune. Poate că nu prin voia noas­tră jus­ti­ția a înce­put să dea semne de func­țio­nare, poate că butoa­nele se află în mâi­nile altora, având inte­re­sele lor. Pen­tru mine, după două­zeci și cinci de ani de aștep­tare, nu mai are impor­tanță. Dacă nu sun­tem în stare să ne con­struim o țară nor­mală, să ne‐o con­stru­iască alții. De data asta s‐au întâm­plat lucruri pe care nici­o­dată nu ni le‐am fi ima­gi­nat – poli­ti­cieni corupți și miniș­tri hoți au ajuns în puș­că­rie. A trans­forma Româ­nia în acasă nu mai părea impo­si­bil. Tot ce ar mai fi fost nevoie era să con­ti­nuăm în direc­ția asta, să facem schim­ba­rea ire­ver­si­bilă. Să ale­gem acum un pre­șe­dinte alt­fel. Iar în 2016 un par­la­ment alt­fel. Dar în jurul meu sunt însă mulți oameni care gân­desc alt­fel. Ei îl vor pe Ponta pre­șe­dinte și au argu­mente pen­tru asta. Atâta doar că eu, ori­cât m‐aș stră­dui, nu le înțe­leg.

Îl vor pe Ponta pen­tru că e tânăr și zic ei că e nevoie de un pre­șe­dinte tânăr. Mă uit la indi­vid și mi se pare că la 42 de ani nu mai poate fi pus în cate­go­ria tine­re­i­lor. Ar tre­bui să se afle în plină matu­ri­tate, un om cu opi­nii clare și prin­ci­pii solide – nu e nici pe departe așa. Și rea­li­zez că atunci când îl cre­di­tează ca tânăr, sus­ți­nă­to­rii lui se gân­desc invo­lun­tar la ima­tu­ri­ta­tea sa. Da, la minte e necopt, e tânăr.

Îl vor pe Ponta pen­tru că avem nevoie de un pre­șe­dinte de stânga, după ce am avut zece ani unul de dreapta. Iar eu mă întreb ce impor­tanță are orien­ta­rea ide­o­lo­gică a pre­șe­din­te­lui de vreme ce sar­ci­nile lui sunt toc­mai impar­ți­a­li­ta­tea și mode­ra­rea dia­lo­gu­lui social și poli­tic. Poli­tica externă și secu­ri­ta­tea Româ­niei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Dar pri­cep că prin pre­șe­dinte de stânga sus­ți­nă­to­rii lui Ponta – după ce au obo­sit de a‐l înjura pe Băsescu, care s‐a ames­te­cat abu­ziv în guver­nare și a făcut redu­ceri de sala­rii ale buge­ta­ri­lor – înțe­leg cu totul alt­ceva și îl visează pe favo­ri­tul lor făcând exact ace­lași lucru, doar că în sens invers: împăr­țind sala­rii mari, cres­când pen­si­ile, mărind aju­toa­rele, dând pomeni.

Îl vor pe Ponta pen­tru că – spun ei – n‐ar fi făcut nici un com­pro­mis. Și‐mi amin­tesc că n‐au tre­cut decât câteva zile de când Ponta a înche­iat o ali­anță de sus­ți­nere elec­to­rală cu Vadim Tudor, deși știa că smin­ti­tul poet de curte ceau­șist a scris un pam­flet des­pre fami­lia sa în care el era cata­lo­gat drept un pârț, iar soția lui o curvă. Mă întreb: dacă ăsta nu e un jal­nic com­pro­mis moral, atunci ce e? Ce să mai spun des­pre repe­ta­tele rân­duri când a luat apă­ra­rea unor indi­vizi care s‐au dove­dit infrac­tori, când a negat evi­den­tele ten­ta­tive de a opri jus­ti­ția prin legi și ordo­nanțe?

Îl vor pe Ponta pen­tru că e orto­dox. Orto­do­xia e un merit în sine, cred ei. Nu sunt de acord, dar fie. Mă uit însă la Ponta și nu văd nici o umbră de creș­ti­nism în firea și com­por­ta­men­tul lui. Ges­tu­rile și vor­bele îl tră­dează de un oport­u­nism feroce, gata să treacă peste orice prin­ci­pii morale sau legi pen­tru a‐și atinge sco­pu­rile. Ieri se scuipa cu Tări­ceanu, azi îl unge pre­mier în locul său. Ieri se înjura cu Vadim, azi sunt ali­ați. Ieri tuna împo­triva ude­me­riș­ti­lor revi­zi­o­niști, azi se spri­jină pe ei în guver­nare. Unde e umi­li­ta­tea, modes­tia și buna cuvi­ință a creș­ti­nu­lui?

Îl vor pe Ponta pen­tru că el a pro­mis că va uni româ­nii. Pri­vesc în jurul meu și nu reu­șesc să‐mi amin­tesc vre­muri în care am fost mai divi­zați ca acum. Româ­nia s‐a împăr­țit în două părți ine­gale, iar lupta care se duce acum între can­di­da­ții la pre­șe­din­ție este de fapt înfrun­ta­rea din­tre cei ce vor băl­ti­rea în bal­ca­nis­mul comu­nis­toid și cei ce vor să‐și schimbe des­ti­nul. Ne rupem în două tabere, în două gru­puri care se urăsc neîm­pă­cat, între care nu mai există nici punți, nici comu­ni­care.

Nu sunt trist. Tris­te­țea e un sen­ti­ment peste care am tre­cut de mult. Sunt aproape de dez­nă­dejde. Nu vreau să plec din țară ca să găsesc nor­ma­li­ta­tea unui stat de drept, dar a rămâne și a îndura e un chin tot mai mare. Nu vreau să devin imi­grant în altă țară ca să mă pot bucura de civi­li­tate, dar am ajuns să mă simt străin în Româ­nia. Cu fie­care zi care trece crește în mine teama că nică­ieri, nici­o­dată, nu mă voi mai simți cu ade­vă­rat acasă.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu