Când nicăieri nu e acasă

Când eram copil îmi amintesc că ori de câte ori mă aflam sin­gur în fața vre­unei prime­jdii — ade­sea mult exager­ată de temer­ile mele — aveam un sen­ti­ment de lin­iște atunci când mă gân­deam că mă voi întoarce acasă și acolo nici un rău nu mă poate ajunge. Zâmbesc acum de naiv­i­tatea de atunci, dar din­colo de zâm­bet mai am totuși o umbră a acelei simțiri. Am înain­tat spre ado­lescență și tinerețe și sen­ti­men­tul s‑a mai schim­bat, înțelegeam că Româ­nia nu este acasă pen­tru români căci le e ade­sea potrivnică și vrăș­mașă, dar am găsit întot­deauna în familia și pri­etenii mei motivul de a mă simți sol­i­dar, chiar și atunci când am început să înțe­leg lim­itele ori­zon­turilor vieții mele, impuse de vre­murile și con­tex­tul de atunci. Atât este posi­bil, îmi spuneam, iar ală­turi de mine erau mulți alții care împărtășeau ace­leași greutăți și pri­vați­uni, simțeam că acasă înseamnă comu­ni­unea cu ei, ca parte din aceeași mare fam­i­lie a românilor în care cu toții încer­cam să stră­batem așa cum puteam isto­ria.

A venit anul '89 și, dintr‑o dată, aștep­tările mele au cres­cut. Acasă putea fi, în sfârșit, locul unde trăiau ală­turi de noi toate val­o­rile în care cre­deam. Mă uitam în jurul meu și eram aproape con­vins că toți vrem drep­tate, democrație, lib­er­tate per­son­ală, bun simț și măsură — nu despre toate astea ne plângeam fără sper­anță până nu demult? Ani la rând apoi am trăit per­plex­i­tatea de a‑mi vedea con­cetățenii votând comu­niști și infrac­tori, aplaudând corupți notorii, hulind int­elec­tu­ali, complăcându-se într‑o vino­vată com­plic­i­tate cu cei ce mințeau și furau. În fiecare an îmi puneam sper­anțele că se va schimba ceva, că se vor trezi din beția tranz­iției, că mâine, peste o lună, peste un an, peste un ciclu elec­toral va fi mai bine. Au fost câteva deșarte tresăriri în '96 și în 2004. De fiecare dată sper­anțele se năruiau.

Anii ăștia din urmă mi-au adus din nou sper­anța. Amer­i­canii ne-au băgat în NATO. Europa ne‑a lăsat să intrăm în Uni­une. Poate că nu prin voia noas­tră justiția a început să dea semne de funcționare, poate că butoanele se află în mâinile altora, având intere­sele lor. Pen­tru mine, după douăzeci și cinci de ani de așteptare, nu mai are impor­tanță. Dacă nu sun­tem în stare să ne con­struim o țară nor­mală, să ne‑o con­stru­iască alții. De data asta s‑au întâm­plat lucruri pe care nicio­dată nu ni le-am fi imag­i­nat — politi­cieni corupți și miniștri hoți au ajuns în pușcărie. A trans­forma Româ­nia în acasă nu mai părea imposi­bil. Tot ce ar mai fi fost nevoie era să con­tin­uăm în direcția asta, să facem schim­barea ire­versibilă. Să alegem acum un președ­inte alt­fel. Iar în 2016 un par­la­ment alt­fel. Dar în jurul meu sunt însă mulți oameni care gân­desc alt­fel. Ei îl vor pe Ponta președ­inte și au argu­mente pen­tru asta. Atâta doar că eu, oricât m‑aș stră­dui, nu le înțe­leg.

Îl vor pe Ponta pen­tru că e tânăr și zic ei că e nevoie de un președ­inte tânăr. Mă uit la indi­vid și mi se pare că la 42 de ani nu mai poate fi pus în cat­e­go­ria tinereilor. Ar tre­bui să se afle în plină matu­ri­tate, un om cu opinii clare și prin­cipii solide — nu e nici pe departe așa. Și real­izez că atunci când îl cred­itează ca tânăr, susțină­torii lui se gân­desc invol­un­tar la ima­tu­ri­tatea sa. Da, la minte e necopt, e tânăr.

Îl vor pe Ponta pen­tru că avem nevoie de un președ­inte de stânga, după ce am avut zece ani unul de dreapta. Iar eu mă întreb ce impor­tanță are ori­entarea ide­o­log­ică a președ­in­telui de vreme ce sarcinile lui sunt toc­mai imparțial­i­tatea și mod­er­area dia­logu­lui social și politic. Polit­ica externă și secu­ri­tatea României nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Dar pri­cep că prin președ­inte de stânga susțină­torii lui Ponta — după ce au obosit de a‑l înjura pe Băs­escu, care s‑a ameste­cat abuziv în guvernare și a făcut reduc­eri de salarii ale buge­tar­ilor — înțe­leg cu totul altceva și îl visează pe favoritul lor făcând exact ace­lași lucru, doar că în sens invers: împărțind salarii mari, crescând pen­si­ile, mărind aju­toarele, dând pomeni.

Îl vor pe Ponta pen­tru că — spun ei — n‑ar fi făcut nici un com­pro­mis. Și-mi amintesc că n‑au tre­cut decât câteva zile de când Ponta a încheiat o alianță de susținere elec­torală cu Vadim Tudor, deși știa că sminti­tul poet de curte ceaușist a scris un pam­flet despre familia sa în care el era cat­a­lo­gat drept un pârț, iar soția lui o curvă. Mă întreb: dacă ăsta nu e un jal­nic com­pro­mis moral, atunci ce e? Ce să mai spun despre repetatele rân­duri când a luat apărarea unor indi­vizi care s‑au dovedit infrac­tori, când a negat evi­den­tele ten­ta­tive de a opri justiția prin legi și ordo­nanțe?

Îl vor pe Ponta pen­tru că e orto­dox. Orto­doxia e un merit în sine, cred ei. Nu sunt de acord, dar fie. Mă uit însă la Ponta și nu văd nici o umbră de creș­tin­ism în firea și com­por­ta­men­tul lui. Ges­turile și vor­bele îl trădează de un opor­tunism feroce, gata să treacă peste orice prin­cipii morale sau legi pen­tru a‑și atinge scop­urile. Ieri se scuipa cu Tăriceanu, azi îl unge pre­mier în locul său. Ieri se înjura cu Vadim, azi sunt ali­ați. Ieri tuna împotriva ude­mer­iștilor revizion­iști, azi se spri­jină pe ei în guvernare. Unde e umil­i­tatea, mod­es­tia și buna cuvi­ință a creșt­in­u­lui?

Îl vor pe Ponta pen­tru că el a promis că va uni românii. Privesc în jurul meu și nu reușesc să-mi amintesc vre­muri în care am fost mai divizați ca acum. Româ­nia s‑a împărțit în două părți inegale, iar lupta care se duce acum între can­di­dații la președ­inție este de fapt înfruntarea din­tre cei ce vor băltirea în bal­can­is­mul comu­nis­toid și cei ce vor să-și schimbe des­tinul. Ne rupem în două tabere, în două grupuri care se urăsc neîm­pă­cat, între care nu mai există nici punți, nici comu­ni­care.

Nu sunt trist. Tris­tețea e un sen­ti­ment peste care am tre­cut de mult. Sunt aproape de deznăde­jde. Nu vreau să plec din țară ca să găs­esc nor­mal­i­tatea unui stat de drept, dar a rămâne și a îndura e un chin tot mai mare. Nu vreau să devin imi­grant în altă țară ca să mă pot bucura de civil­i­tate, dar am ajuns să mă simt străin în Româ­nia. Cu fiecare zi care trece crește în mine teama că nicăieri, nicio­dată, nu mă voi mai simți cu ade­vărat acasă.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu