Singuri prin rai

Nu știu să spun de unde a venit inspi­rația de a scrie despre sin­gură­tatea sfinților în rai, știu doar că m‐am trezit cu ideea în minte, nu chiar întreagă de la început, dar îndea­juns de clară cât să‐i pot da apoi o formă finală. De obi­cei simt că mi‐e mai lesne să scriu proză, dar de data asta cuvin­tele s‐au așezat cumva de la sine într‐un soi de ver­si­fi­cație albă, căreia am încer­cat să‐i dau un stil anume. Este umila mea rev­erență în fața unui mare poet, pe care îl admir și‐l prețui­esc de mulți ani: Marin Sorescu.

 

Era într‐o marți cred, pe la nămi­ază,
când primul suflet înălțat de pe pământ
a bătut la poarta raiu­lui.
Îngerii toc­mai își luaseră liber în ziua aia,
se plim­bau prin pășu­nile veșnic verzi
și dis­cu­tau filo­zofie.
Dum­nezeu ședea pe un nor,
nițel într‐o rână
și medita.

— Cum te cheamă?
— Petre, Doamne, sfântu' Petre.
— Așa, așa, acu' îmi amintesc, te aștep­tam.
Hai, intră, nu te sfii,
ia niște ambrozie, servește și un pic de nec­tar,
fă‐te comod.
Ești primul sfânt ajuns în rai,
n‐am ce să‐ți fac,
am să te pun la poartă,
să le deschizi ălora de‐or veni
de‐acu' 'nainte.

În fiecare zi,
Petre ședea în poarta raiu­lui,
cu ochii către zare
și gân­dul la lumea din care se înălțase
în par­adis.
Trăgea năde­jde că or începe să vină
oameni obișnuiți, ca să zic așa,
semn că truda sa pămân­tească nu fus­ese în zadar,
dar pe calea Dom­nu­lui
sosea rar cineva și numai de‐ăștia ca el,
adicăte­lea tot sfinți:
Nico­lae, Ioan, Vasile, Con­stan­tin
și tot nea­mul lor.

În timp, sfinții își cam spus­eseră fiecare,
unii altora,
isto­ria pro­prie — mar­tir­iul cum s‐ar zice -
știau pe de‐a ros­tul totul
unul despre celălalt,
că nici nu erau chiar așa de mulți,
iar de istorisit încă o dată
nici vorbă -
poveștile vieților lor erau prea pline
de sufer­ință și de amără­ci­une
ca să le auzi iar și iar,
în fiecare zi.
Era cam trist și monoton raiul,
n‐aveai cu cine să mai schimbi
o vorbă
despre ceva mai lumesc.

Apoi veni unul din­tre ei -
nu se mai știe care -
cu ideea
că legile Dom­nu­lui or fi fiind prea stricte
de n‐ajungeau în rai
decât de‐alde ai lor, sfinții.
Ăilalți dădură din cap că da,
asta tre­buie să fie prob­lema -
ce dovadă mai bună decât
fap­tul că nici un om de rând
nu s‐a ară­tat pe‐acolo
de atâta timp?

Își luară inima în dinți
și merseră cârd la Ăl Bătrân:
— Nu s‐ar putea, Doamne, să încon­deiem nițel
slova sfântă,
s‐o lăsăm mai moale pe ici, pe colo,
poate pe la alea cu să nu minți și să nu furi
sau măcar la aia cu
să nu preacurvești,
că, uite Doamne, tre­cură sute de ani
și sun­tem pe‐aici doar noi ăștia,
de ne vezi.
Dum­nezeu încruntă sprâncenele,
semn că nici vorbă,
legile au să rămâie alea
care sunt.

Așa că sfinții se adunară
într‐un soi de con­clav și,
după o lungă chibzuință,
hotărâră că totuși ceva tre­buie făcut.
În lipsă de altă idee mai bună,
își zis­eră că ar fi nimerit
să‐și scoată osem­intele
din țărână,
să le pună în racle argin­tate
și să le lase săru­tate de păcă­toși,
poate așa n‐or să se mai simtă
atât de triști și de sin­guri
în rai.

Sin­guri prin rai — Sorin Sfîr­logea


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Sorin Sfirlogea

    O:)

  2. Ina Elena Irimia

    vai, ce fru­mos 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu