Singuri prin rai

Nu știu să spun de unde a venit inspi­ra­ția de a scrie des­pre sin­gu­ră­ta­tea sfin­ți­lor în rai, știu doar că m‐am tre­zit cu ideea în minte, nu chiar întreagă de la înce­put, dar înde­a­juns de clară cât să‐i pot da apoi o formă finală. De obi­cei simt că mi‐e mai lesne să scriu proză, dar de data asta cuvin­tele s‐au așe­zat cumva de la sine într‐un soi de ver­si­fi­ca­ție albă, căreia am încer­cat să‐i dau un stil anume. Este umila mea reve­rență în fața unui mare poet, pe care îl admir și‐l pre­țu­iesc de mulți ani: Marin Sorescu.

 

Era într‐o marți cred, pe la nămi­ază,
când pri­mul suflet înăl­țat de pe pământ
a bătut la poarta rai­u­lui.
Înge­rii toc­mai își lua­seră liber în ziua aia,
se plim­bau prin pășu­nile veș­nic verzi
și dis­cu­tau filo­zo­fie.
Dum­ne­zeu ședea pe un nor,
nițel într‐o rână
și medita.

– Cum te cheamă?
– Petre, Doamne, sfântu' Petre.
– Așa, așa, acu' îmi amin­tesc, te aștep­tam.
Hai, intră, nu te sfii,
ia niște ambro­zie, ser­vește și un pic de nec­tar,
fă‐te comod.
Ești pri­mul sfânt ajuns în rai,
n‐am ce să‐ți fac,
am să te pun la poartă,
să le des­chizi ălora de‐or veni
de‐acu' 'nainte.

În fie­care zi,
Petre ședea în poarta rai­u­lui,
cu ochii către zare
și gân­dul la lumea din care se înăl­țase
în para­dis.
Tră­gea nădejde că or începe să vină
oameni obiș­nu­iți, ca să zic așa,
semn că truda sa pămân­tească nu fusese în zadar,
dar pe calea Dom­nu­lui
sosea rar cineva și numai de‐ăștia ca el,
adi­că­te­lea tot sfinți:
Nico­lae, Ioan, Vasile, Con­stan­tin
și tot nea­mul lor.

În timp, sfin­ții își cam spu­se­seră fie­care,
unii altora,
isto­ria pro­prie – mar­ti­riul cum s‐ar zice -
știau pe de‐a ros­tul totul
unul des­pre celă­lalt,
că nici nu erau chiar așa de mulți,
iar de isto­ri­sit încă o dată
nici vorbă -
poveș­tile vie­ți­lor lor erau prea pline
de sufe­rință și de amă­ră­ciune
ca să le auzi iar și iar,
în fie­care zi.
Era cam trist și mono­ton raiul,
n‐aveai cu cine să mai schimbi
o vorbă
des­pre ceva mai lumesc.

Apoi veni unul din­tre ei -
nu se mai știe care -
cu ideea
că legile Dom­nu­lui or fi fiind prea stricte
de n‐ajungeau în rai
decât de‐alde ai lor, sfin­ții.
Ăilalți dădură din cap că da,
asta tre­buie să fie pro­blema -
ce dovadă mai bună decât
fap­tul că nici un om de rând
nu s‐a ară­tat pe‐acolo
de atâta timp?

Își luară inima în dinți
și mer­seră cârd la Ăl Bătrân:
– Nu s‐ar putea, Doamne, să încon­de­iem nițel
slova sfântă,
s‐o lăsăm mai moale pe ici, pe colo,
poate pe la alea cu să nu minți și să nu furi
sau măcar la aia cu
să nu pre­a­cur­vești,
că, uite Doamne, tre­cură sute de ani
și sun­tem pe‐aici doar noi ăștia,
de ne vezi.
Dum­ne­zeu încruntă sprân­ce­nele,
semn că nici vorbă,
legile au să rămâie alea
care sunt.

Așa că sfin­ții se adu­nară
într‐un soi de con­clav și,
după o lungă chi­b­zu­ință,
hotă­râră că totuși ceva tre­buie făcut.
În lipsă de altă idee mai bună,
își ziseră că ar fi nime­rit
să‐și scoată ose­min­tele
din țărână,
să le pună în racle argin­tate
și să le lase săru­tate de păcă­toși,
poate așa n‐or să se mai simtă
atât de triști și de sin­guri
în rai.

Sin­guri prin rai – Sorin Sfîr­lo­gea


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Sorin Sfirlogea

    O:)

  2. Ina Elena Irimia

    vai, ce fru­mos 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu