Nu știu să spun de unde a ve­nit in­spi­ra­ția de a scrie des­pre sin­gu­ră­ta­tea sfin­ți­lor în rai, știu doar că m‑am tre­zit cu ideea în minte, nu chiar în­treagă de la în­ce­put, dar în­de­a­juns de clară cât să‑i pot da apoi o formă fi­nală. De obi­cei simt că mi‑e mai lesne să scriu proză, dar de data asta cu­vin­tele s‑au așe­zat cumva de la sine într-un soi de ver­si­fi­ca­ție albă, că­reia am în­cer­cat să‑i dau un stil anume. Este umila mea re­ve­rență în fața unui mare poet, pe care îl ad­mir și‑l pre­țu­iesc de mulți ani: Ma­rin Sorescu.

 

Era într‑o marți cred, pe la nămiază,
când pri­mul su­flet înăl­țat de pe pământ
a bă­tut la poarta raiului.
În­ge­rii toc­mai își lu­a­seră li­ber în ziua aia,
se plim­bau prin pă­șu­nile veș­nic verzi
și dis­cu­tau filozofie.
Dum­ne­zeu șe­dea pe un nor,
nițel într‑o rână
și medita.

— Cum te cheamă?
— Pe­tre, Doamne, sfântu’ Petre.
— Așa, așa, acu’ îmi amin­tesc, te așteptam.
Hai, in­tră, nu te sfii,
ia niște am­bro­zie, ser­vește și un pic de nectar,
fă-te comod.
Ești pri­mul sfânt ajuns în rai,
n‑am ce să-ți fac,
am să te pun la poartă,
să le des­chizi ălora de-or veni
de-acu’ ‘na­inte.

În fi­e­care zi,
Pe­tre șe­dea în poarta raiului,
cu ochii că­tre zare
și gân­dul la lu­mea din care se înălțase
în paradis.
Tră­gea nă­dejde că or în­cepe să vină
oa­meni obiș­nu­iți, ca să zic așa,
semn că truda sa pămân­tească nu fu­sese în zadar,
dar pe ca­lea Domnului
so­sea rar ci­neva și nu­mai de-ăș­tia ca el,
adi­că­te­lea tot sfinți:
Nico­lae, Ioan, Va­sile, Constantin
și tot nea­mul lor.

În timp, sfin­ții își cam spu­se­seră fiecare,
unii altora,
is­to­ria pro­prie — mar­ti­riul cum s‑ar zice -
știau pe de‑a ros­tul totul
unul des­pre celălalt,
că nici nu erau chiar așa de mulți,
iar de is­to­ri­sit încă o dată
nici vorbă -
po­veș­tile vie­ți­lor lor erau prea pline
de su­fe­rință și de amărăciune
ca să le auzi iar și iar,
în fi­e­care zi.
Era cam trist și mo­no­ton raiul,
n‑aveai cu cine să mai schimbi
o vorbă
des­pre ceva mai lumesc.

Apoi veni unul din­tre ei -
nu se mai știe care -
cu ideea
că le­gile Dom­nu­lui or fi fi­ind prea stricte
de n‑ajungeau în rai
de­cât de-alde ai lor, sfinții.
Ăi­lalți dă­dură din cap că da,
asta tre­buie să fie problema -
ce do­vadă mai bună decât
fap­tul că nici un om de rând
nu s‑a ară­tat pe-acolo
de atâta timp?

Își lu­ară inima în dinți
și mer­seră cârd la Ăl Bătrân:
— Nu s‑ar pu­tea, Doamne, să în­con­de­iem nițel
slova sfântă,
s‑o lă­săm mai moale pe ici, pe colo,
poate pe la alea cu să nu minți și să nu furi
sau mă­car la aia cu
să nu preacurvești,
că, uite Doamne, tre­cură sute de ani
și sun­tem pe-aici doar noi ăștia,
de ne vezi.
Dum­ne­zeu în­cruntă sprâncenele,
semn că nici vorbă,
le­gile au să rămâie alea
care sunt.

Așa că sfin­ții se adunară
într-un soi de con­clav și,
după o lungă chibzuință,
ho­tă­râră că to­tuși ceva tre­buie făcut.
În lipsă de altă idee mai bună,
își zi­seră că ar fi nimerit
să-și scoată osemintele
din țărână,
să le pună în ra­cle argintate
și să le lase să­ru­tate de păcătoși,
poate așa n‑or să se mai simtă
atât de triști și de singuri
în rai.

Sin­guri prin rai — So­rin Sfîrlogea


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Sorin Sfirlogea
  2. Ina Elena Irimia

    vai, ce frumos 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.