Dacă ar fi să numesc o virtute a cărei lipsă o resimt cel mai acut în viața mea de zi cu zi, n‑aș ezita nici o secundă să răspund: solidaritatea. Cred că tuturor, implicit și mie, ne-ar fi fost și ne-ar fi mult mai bine dacă noi, românii, am fi știut să fim solidari, măcar din când în când, măcar în anumite privințe. N‑a fost să fie. Speranța mea că aceasta e doar o stare trecătoare, o etapă a tranziției dinspre comunism, pare cu fiecare an care trece tot mai deșartă.
Absența unor proiecte naționale și dificultatea de cădea de acord măcar asupra unuia singur, incapacitatea de a găsi criteriile corecte care să promoveze o clasă politică responsabilă, încăpățânarea de a nu ne asuma erorile grave ale istoriei noastre, negarea evidentelor noastre inabilități sociale și politice — toate au printre plauzibilele lor explicații și lipsa noastră de solidaritate. Când alături de umărul tău nu‑l simți pe al celui de lângă tine, e greu să înfrunți demonii din sufletul neamului tău și să încerci să devii mai bun, mai puternic, mai deștept.
În unele cazuri solidaritatea e esențială. De pildă în dezvoltarea de software, o parte a industriei IT care se dezvoltă accelerat în România ultimilor ani, promițând să devină un candidat serios al unei creșteri economice sustenabile. Ar fi bine să avem succes în acest domeniu. Și ca să avem succes, ca să fim cât mai aproape cu soluțiile construite aici de nevoile de business ale unor clienți îndepărtați, trebuie să fim rapizi, inteligenți și flexibili. De aceea mai toți cei ce lucrează în dezvoltarea de software spun că e nevoie de practicile Agile, un set de metodologii care încearcă să mute deciziile acolo unde se întâmplă lucrurile, adică în echipa de dezvoltare, pornind de la ideea că lanțurile lungi de ierarhii decizionale manageriale întârzie rezolvarea problemelor. Ceea ce, adesea, e adevărat din păcate.
Dar o dată cu autoritatea decizională echipelor li se deleagă și responsabilitatea rezultatului final. Iar pentru a avea succes solidaritatea membrilor echipei este piatra de temelie. Nu poți înainta când ai înhămat la căruță racul, broasca și știuca. Iar ceea ce văd, aproape peste tot pe unde am posibilitatea să aflu, este că tendința noastră naturală nu este aceea de a lucra împreună cu ceilalți, ci individual, de a avea obiective personale, de a‑i vedea pe ceilalți mai degrabă drept obstacole sau chiar competitori, nicidecum coechipieri. Ratăm șansa de a deveni un fel de Sillicon Valley european pentru că avem mărunte orgolii profesionale, a căror satisfacere e mai importantă decât binele comun.
În sporturile de echipă ne comportăm la fel. Avem talente și vedete. Fiecare sportiv luat individual este cel puțin promițător ca valoare. Însă rezultatele colective sunt lamentabile. Pentru că nu avem în fire solidaritatea, capacitatea de a ne sacrifica ego-ul pentru un bine comun. Fiecare dintre noi crede că el e cel îndreptățit să fie prim solist, vedetă, căpitan, manager, sau orice altceva care să‑l individualizeze, să‑l scoată din mulțime și să‑l așeze în frunte.
Chiar și cei pe care i‑am văzut de‑a lungul unor ani de zile râvnind și luptând pentru funcții de manageri în varii companii, o dată ajunși acolo n‑au avut decât dorința de a deține puterea, de a controla, cel mai adesea prin dezbinare, nu de a crea solidarități constructive.
Astăzi solidaritatea este văzută drept un semn al înclinațiilor socialiste. Să-ți dorești să existe niște obiective comune ale unei comunități sau chiar ale întregii țări este taxat drept anacronism comunist. Vrei colectivizare, ai reminescențe ceaușiste. În anii ’90 credeam că tipul ăsta de reacție e o consecință firească a traumelor trecutului, că oamenii s‑au săturat atât de tare de comunism că au ajuns să respingă orice li se pare că seamănă cu el. Dar au trecut anii și azi cei mai vehemenți în privința asta sunt tinerii care n‑au avut o experiență personală relevantă în comunism, deci nu aversiunea față de trecut îi radicalizează. Tot ce-și doresc este individualismul dus până la formele sale extreme: cine poate, își impune celorlalți regulile, cine nu, să se supună sau să piară!
Și nu e doar asta. De fiecare dată când printr‑o firavă brumă de solidaritate se creează o comunitate cu o agendă publică — mai semnificativă sau nu, cu obiective altruiste (precum cele ecologiste sau de protecția animalelor) sau mai mercantile (precum cei cu credite în franci elvețieni) — se formează imediat o inexplicabilă, dar vehementă opoziție. Cei ce se opun grupului nu sunt uniți de interese sau obiective comune, ci doar de dorința nestăpânită de a destructura grupul, de a contracara coagularea, fie invalidându-le obiectivele (e o tâmpenie ce spun ăia!), fie antagonizându‑i restului societății (o să plătim/suferim noi, ceilalți!).
Peste toate formele de solidaritate, de la cea dintr‑o echipă până la cea națională, ar trebui să avem și o solidaritate umană. Ea ar trebui să ne unească dincolo de rase, etnii, ideologii și religii. Așa cred eu, poate pentru că am fost educat într-un spirit umanist, care mă îndeamnă să caut lucrurile care ne unesc când vine vorba de culturi diferite. Nici aici nu părem a avea prea multă înțelegere — radicalitatea cu care reclamăm libertatea de a ne bate joc de religia altora e, în mintea noastră, complet justificată de crimele (ulterioare!) ale unor extremiști care n‑au alt limbaj decât violența. A fi solidar cu altă cultură umană înseamnă să respecți valorile ei și să reclami același respect pentru valorile tale, nicidecum să ridiculizezi jignitor ceea ce nu se suprapune peste convingerile tale.
Despre dezbinarea noastră s‑a tot vorbit de foarte multe ori. Nimeni nu propune însă o alternativă. Până când, cu discursul său molcolm, de sas din Ardeal, Iohannis ne propune să întoarcem foaia istoriei și să o luăm de la capăt. Atâta doar că toate proiectele sale pentru România se pot împlini doar dacă punem toți umărul, cu convingere și determinare, iar asta nu ni s‑a mai întâmplat aproape nicicând până acum. Și asta — lipsa noastră de solidaritate — cred că este călcâiul lui Klaus.
13:02
Solidaritatea nu este o calitate sau o virtute în sine, ci reflectarea virtuţii iubirii. Or, societatea contemporană nu cultivă această virtute, ci un păcat, păcatul trufiei, materializat în exagerata dragoste de sine însuşi, individualismul, egoismul.
Ca fost lider de sindicat, vorbesc în perfectă cunoştinţă de cauză; solidaritatea întotdeauna se cere, dar este oferită în cazuri cu totul excepţionale. De ce? Pentru că omenii nu se iubesc între ei ca specie.
În opinia mea, este imposibil să cultivi virtuţi, care aparţin domeniului moralei, într‑o societate secularizată, în care liderii, respectiv formatorii de opinie, par că se închină domeniului juridic, legalului şi pentru care virtuţile morale constituie piedici în calea expansiunii egoismului, a exprimării plenare a acestuia.
Klaus este şi el un exponent al acestei societăţi individualiste şi, din punctul meu de vedere, este el însuşi un călcâi al patriei noastre.
Cum să se gândească Klaus la solidaritate, când el, în loc să înfieze un copil, a înfiat în mod dubios şase case?
Faptele omului vorbesc despre el mai mult decât vorbele pe care rosteşte, eu aşa cred.
20:02
Dragă Valentina, virtutea iubirii de semeni, cea din care spui că se naște solidaritatea, pare să te ocolească și pe tine. A face proces de intenție cuiva care nu înfiază copii nu e semnul toleranței care vine o dată cu iubirea față de ceilalți. Doar pentru că tu ai înfia nu te face nici mai bună, nici un reper de moralitate. Fiecare are dreptul de a‑și căuta fericirea și rostul în viață așa cum crede de cuviință și, atât timp cât nu încalcă nici o lege, trebuie să‑i respectăm alegerile.
Cât despre case nu sunt multe de adăugat. Felul în care cineva își constituie averea nu e subiect de judecată publică decât dacă face ceva ilegal. Nu e cazul în situația de față.
20:02
romanii sunt solidari cand e vorba de lasitate
15:02
Fain articol! Merci.
21:02
De rien. Merci de ta visite et retourne toi de temps en temps. 🙂
13:02
Urmarind canalul Rai uno am remarcat mai ales in programele religioase cata importanta se acorda educatiei in spiritul solidaritatii,inca de la gradinita!!!Da.dar ei sunt catolici…La noi biserica este INEXISTENTA!
9:02
Biserica ortodoxă română e preocupată să bage în capul copiilor dogmele sale anacronice, mătăniile care trebuie să le bați și subliminal pomenile pe care trebuie să le dai la cutia milei. Spiritul creștinismului, ideea centrală de iubire și solidaritate umană, e uitată complet. Din păcate.
18:02
Solidaritatea se dobandeste prin educatie . In tarile occidentale se organizeaza in scoli actiuni colective in care se cultiva si se dezvolta spiritul solidaritatii . In Anglia , am vazut la o emisiune tv , elevii chiar trebuie sa faca dovada ca au prestat activjtati de voluntariat cu teme ecologiste , umanitare , etc. , in acest sens . Noi suntem unul dintre cele mai dezbinate popoare din lipsa acestei educatii , dar imi pun intrebarea : si‑o doreste cineva la nivel politic ?
17:02
Din păcate,ăștia suntem,nu întelegem că,uniti,putem realiza lucruri extraordinare,ne lăsăm manipulati de televiziunea trash,de orgoliile provenite din lipsă de educatie,nu avem planuri pe termen lung,totul pentru a putea fi oaia perfectă,pentru ciobanii care ne conduc destinele,fără să le pese de oaia,in sine…Problema este că ciobanii incep să rămână fără oi!
12:02
Noi am avut mai multe tipuri de solidaritate,care ne‑a delimitat prin mijloace si scopuri.