Între zâmbetul încleștat al lui Udrea, ieșind cu cătușele la mâini din sediul DNA și lacrimile amestecate cu mir ale lui Vosganian plângând în parlament e o imensă distanță. De tupeu, de stăpânire de sine, de tărie psihică. Varujan s‑a înmuiat neprefăcut, a cedat nervos în fața perspectivei de a ajunge la închisoare, speriat probabil de eficiența cu care se ajunge azi de la sunetul cătușelor arestării la zornăitul cheilor care încuie celula închisorii. Și a plâns nițel, probabil pentru că el nu se imaginează în zeghea de deținut. De partea cealaltă, Udrea dă proba unei remarcabile stăpâniri de sine, care ar fi admirabilă dacă s‑ar manifesta pentru o cauză bună. Orice s‑ar spune, tipa asta are nervii tari.
Dar spectacolul melodramatic oferit de Vosganian a dat, temporar, rezultate. Senatorii l‑au făcut scăpat pentru moment de anchetă, deși întreaga poveste l‑a costat calitatea de membru al PNL. Demisia pe care Alina Gorghiu i‑a cerut‑o îl trimite probabil direct în brațele lui Tăriceanu, la faimosul partid inexistent, PLR. De altfel Tăriceanu i‑a și luat apărarea armeanului, ceea ce unora le‑a părut surprinzător — eu cred că nu e chiar de mirare, s‑ar putea ca Varujan să știe diverse detalii incomode despre guvernarea relativ îndelungată a domnului Călin. Nu e deci bine să ajungă în anchetele procurorilor, cine știe ce‑i mai iese pe gură în timp ce bocește la interogatorii.
După votul din parlament s‑a spus că Vosganian s‑a plasat pe sine deasupra legii, firește, cu ajutorul colegilor săi parlamentari. Însă a te situa deasupra legii presupune că tratamentul pe care îl primești este în afara procedurii legale, ceea ce e complet neadevărat în cazul de față. Cazul Vosganian e cât se poate de înăuntrul ei. Constituția spune că procuratura cere începerea urmăririi penale, iar parlamentul votează pentru a stabili dacă e de acord. Nicăieri nu scrie că aprobarea urmăririi penale e obligatorie. Legea a fost aplicată în litera ei.
Și totuși ce e atât de special în cazul lui Vosganian încât senatorii au votat altfel decât în celelalte situații din ultima vreme? Acuzele procurorilor se referă la niște hotărâri de guvern prin care s‑au acordat subvenții unor companii private, însă procesul în sine nu s‑a desfășurat prin obscure sforării de culise, ci la lumina ședințelor oficiale ale executivului. Am citit stenogramele unei ședințe în care Vosganian încerca să‑l convingă pe Tăriceanu de necesitatea acordării subvențiilor și trebuie să recunosc că argumentele lui erau destul de subțiri, iar tonul mai degrabă unul de milogeală. Primul ministru de atunci nu se lăsa convins — pentru că mima opoziția sau poate chiar era sincer — iar ministrul economiei, Varujan, insista pedalând pe tema celor nouă mii de angajați ai lui Ioan Nicolae, cel căruia îi era destinată pomana subvenției.
L‑am mai auzit pe Vosganian ținând prelegeri economice pe la televizor, cu ani în urmă. Individul are o anume ușurință a verbalizării și amestecă în discursul său tot felul de termeni economici mai puțin cunoscuți publicului, tocmai pentru a da acea patină de competență spuselor sale. Ascultându‑l e dificil să spui cât de mult bate câmpii și câtă dreptate are — mie îmi dă mai degrabă impresia unei imposturi. Din doar acea discuție în ședința de guvern e greu să spui dacă Vosganian era mânat de interese personale sau nu. Ar putea fi un act de nefericită guvernare care a ajuns să fie incriminat pentru ineficiența sa economică. Iar asta e o linie foarte subțire între corupție și incompetență.
Nu putem accepta totuși ca o greșeală de guvernare să te ducă la închisoare — nimeni n‑o să mai vrea să fie ministru în asemenea condiții, nici măcar cei care sunt cinstiți și competenți. Perspectiva privării de libertate trebuie să fie asociată doar infracțiunii voluntare, dovedită ca intenție. Este asta situația lui Varujan Vosganian? Complicat de spus, pentru că subvenția pe care o promova poate fi privită ca o măsură economică validă, chiar dacă nu una foarte inspirată. Dar în egală măsură ar fi putut fi “stimulată” discret de beneficiarul banilor, miliardarul Ioan Nicolae. Cum am putea distinge între intenția fraudei și guvernarea onestă?
Răspunsul, chiar dacă nu complet, este un program de guvernare clar. Trebuie să înțelegem și noi, cei care votăm, și clasa politică din România că nu se mai poate să formezi guvernul și să prezinți programe de tipul “o să facem să fie bine ca să nu fie rău”. E nevoie de claritate, de obiective mult mai puține ca număr, fezabile și însoțite de planuri concrete de aplicare. Trebuie ca guvernul să spună de la început ce ramuri economice va susține și prin ce fel de măsuri. Altminteri vom rămâne în situația actuală, când impresia generală e că miniștrii se instalează în fotolii și încep să se gândească, dacă nu cumva deja au planul deja făcut, ce matrapazlâcuri să facă pentru a se căpătui. Având un program de îndeplinit, asumat public, astfel de derapaje vor fi mai complicate.
În plus un program clar de guvernare dă și posibilitatea unor dezbateri. E greu să judeci validitatea unor măsuri administrative când nu știi încotro vrei să te îndrepți. Ori guvernările de până acum au fost fondate pe două tipuri de comportamente: dorința de îmbogățire a celor ajunși la putere și reacția disperată la situația proastă a economiei. Altfel spus, guvernanții și-au văzut de furat până când treaba s‑a împuțit într-așa o măsură că au trebuit să facă ceva ca să salveze aparențele. Evident, disperarea nu e un bun sfetnic al nici unei administrații.
E vremea deci să vorbim și despre o altă reformă, aceea a guvernării. Cu program de varujare vosganiană nu mai putem continua.
Lasă un comentariu