Am un ra­dio în bu­că­tă­rie care merge aproape non-stop. Ne-am obiș­nuit să‑l lă­săm por­nit, să se audă mu­zică, știri. Și cum nu stau toată ziua să se­lec­tez un post, e fi­xat pe ăla care se prinde mai bine și ni se pare mai re­zo­na­bil. Adică pe Eu­ropa FM. Dar tre­buie să re­cu­nosc că oa­me­nii ăș­tia ne-au că­piat cu piesa aia a ce­lor de la Ma­gic, “Rude”. O di­fu­zează de cinci­zeci de ori pe zi, până la exas­pe­rare și când crezi că le‑a ajuns și lor o mai di­fu­zează de câ­teva ori. Mai am pu­țin și mă duc în fața se­diu­lui lor să pro­tes­tez.

Bine, o să zi­ceți că aș pu­tea schimba pos­tul. Așa e, aș pu­tea. Ba mai mult, chiar am făcut‑o. Doar ca să con­stat că dau de alte piese ob­se­sive, di­fu­zate în ace­lași mod exas­pe­rant. Deci nu faci nici o brânză. Pen­tru că — în­cep să în­țe­leg me­ca­nis­mul — fi­e­care post de ra­dio are niște în­țe­le­geri cu niște case de dis­curi (sau cum naiba s‑or mai chema acum) și se obligă să le pro­mo­veze ar­tiș­tii. Și uite așa as­culți Rude al lui Ma­gic până vo­miți, Apa Lo­re­da­nei până îți vine să urli și, mai nou, Veta lui Ște­fan Bă­nică până îți vine să-ți arunci chiu­veta. Dar dacă tot vor­bim de Rude, hai să‑i fa­cem și o mică ana­liză pe text. Că am ajuns să‑l știu pe de rost.

Care va să zică un in­di­vid se scoală sâm­bătă di­mi­neață și-și pune cos­tu­mul ăl bun, ca să se ducă la ta­’su lu’ ga­gică-sa și s‑o ceară de ne­vastă. Din prima se văd două gre­șeli ma­jore: nu te duci sâm­bătă di­mi­neața să ai o dis­cu­ție se­ri­oasă (i) și nu te pre­zinți sâm­bătă la prima oră îm­bră­cat nem­țește dacă nu vrei să pari un lo­o­ser care poartă cos­tum pen­tru că e ne­si­gur și com­ple­xat de ima­gi­nea lui per­so­nală (ii).

Mai de­parte ta­c’su ga­gi­cii îi des­chide ușa. Ima­gi­nați-vă deci pe cio­flin­gar la ușa omu­lui și au­ziți ce‑i iese pe gură: can I have your da­u­gh­ter for the rest of my life? Păi hai să ra­țio­năm lo­gic — omul s‑a tre­zit din somn, e sâm­bătă di­mi­neață, are un we­e­kend în­treg în față ca să se re­la­xeze, des­chide ușa și se tre­zește cu un ne­ter­mi­nat îm­bră­cat în cos­tum care în­treabă dacă i‑o dă pe fii-sa în fo­lo­sință ex­clu­sivă, de parcă fata lui ar fi un obiect pe care poți să‑l de­ții în pro­pri­e­tate. Nu i‑ați atinge vreo două peste bot mă­ga­ru­lui?

Dar mo­co­fa­nul nu se oprește aici și con­ti­nuă: zi-mi că mi‑o dai, pen­tru că tre­buie mu­sai să știu. Va să zică nu nu­mai că apare nea­nun­țat și ha­bar n‑are să pună pro­blema, dar îți mai su­cește și mâna la spate că e mu­sai să faci pofta lui coate-goale. Omul nos­tru, adică ta­tăl, are re­ac­ția fi­rească: nu. Și când zici că treaba a in­trat pe fă­ga­șul fi­resc, cio­flin­ga­rul re­ci­di­vează — cică ești ne­cio­plit dacă îl re­fuzi, că e și el om. Păi și au­ro­la­cul din colț e tot om, da’ nu-ți mă­riți fata cu el, nu?

Fi­na­lul e apo­te­oza ne­sim­ți­rii. In­di­vi­dul zice că el o ia de ne­vastă pe fată anyway, că fug în lume și că ni­meni nu poate face ni­mic să‑i oprească. Adică cio­flin­ga­rul re­cu­noaște că a ve­nit să ceară apro­ba­rea lui ta­c’su de formă, că ori­cum n‑avea de gând să‑i res­pecte opi­nia. Nu știu cum ve­deți voi treaba, da’ eu să fi fost în lo­cul dom­nu­lui cu fata îi dă­deam mo­co­fa­nu­lui și o mamă de bă­taie ca să în­vețe să se poarte. Și poate așa nu mai com­pu­nea me­lo­dia asta cu care mă asa­si­nează ăș­tia de la ra­dio.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.