Radioasasinarea

Am un radio în bucătărie care merge aproape non-stop. Ne-am obiș­nuit să‑l lăsăm por­nit, să se audă muz­ică, știri. Și cum nu stau toată ziua să selectez un post, e fixat pe ăla care se prinde mai bine și ni se pare mai rezon­abil. Adică pe Europa FM. Dar tre­buie să recunosc că oamenii ăștia ne-au căpiat cu piesa aia a celor de la Magic, "Rude". O difuzează de cin­cizeci de ori pe zi, până la exas­per­are și când crezi că le‑a ajuns și lor o mai difuzează de câteva ori. Mai am puțin și mă duc în fața sedi­u­lui lor să protestez.

Bine, o să ziceți că aș putea schimba pos­tul. Așa e, aș putea. Ba mai mult, chiar am făcut‑o. Doar ca să con­stat că dau de alte piese obsesive, difuzate în ace­lași mod exas­per­ant. Deci nu faci nici o brânză. Pen­tru că — încep să înțe­leg mecan­is­mul — fiecare post de radio are niște înțelegeri cu niște case de dis­curi (sau cum naiba s‑or mai chema acum) și se obligă să le pro­moveze artiștii. Și uite așa asculți Rude al lui Magic până vom­iți, Apa Loredanei până îți vine să urli și, mai nou, Veta lui Ște­fan Bănică până îți vine să-ți arunci chi­u­veta. Dar dacă tot vor­bim de Rude, hai să‑i facem și o mică anal­iză pe text. Că am ajuns să‑l știu pe de rost.

Care va să zică un indi­vid se scoală sâm­bătă dimineață și-și pune cos­tu­mul ăl bun, ca să se ducă la ta'su lu' gagică-sa și s‑o ceară de nev­astă. Din prima se văd două greșeli majore: nu te duci sâm­bătă dimineața să ai o dis­cuție serioasă (i) și nu te prez­inți sâm­bătă la prima oră îmbră­cat nemțește dacă nu vrei să pari un looser care poartă cos­tum pen­tru că e nesigur și com­plexat de imag­inea lui per­son­ală (ii).

Mai departe tac'su gagicii îi deschide ușa. Imaginați-vă deci pe cioflingar la ușa omu­lui și auz­iți ce‑i iese pe gură: can I have your daugh­ter for the rest of my life? Păi hai să raționăm logic — omul s‑a trezit din somn, e sâm­bătă dimineață, are un week­end întreg în față ca să se relax­eze, deschide ușa și se trezește cu un neter­mi­nat îmbră­cat în cos­tum care între­abă dacă i‑o dă pe fii-sa în folos­ință exclu­sivă, de parcă fata lui ar fi un obiect pe care poți să‑l deții în pro­pri­etate. Nu i‑ați atinge vreo două peste bot măgaru­lui?

Dar moco­fanul nu se oprește aici și con­tinuă: zi-mi că mi‑o dai, pen­tru că tre­buie musai să știu. Va să zică nu numai că apare nea­nunțat și habar n‑are să pună prob­lema, dar îți mai sucește și mâna la spate că e musai să faci pofta lui coate-goale. Omul nos­tru, adică tatăl, are reacția firească: nu. Și când zici că tre­aba a intrat pe făgașul firesc, cioflingarul recidi­vează — cică ești necio­plit dacă îl refuzi, că e și el om. Păi și auro­lacul din colț e tot om, da' nu-ți măriți fata cu el, nu?

Finalul e apo­teoza nes­imțirii. Indi­vidul zice că el o ia de nev­astă pe fată any­way, că fug în lume și că nimeni nu poate face nimic să‑i oprească. Adică cioflingarul recunoaște că a venit să ceară apro­barea lui tac'su de formă, că oricum n‑avea de gând să‑i respecte opinia. Nu știu cum vedeți voi tre­aba, da' eu să fi fost în locul dom­nu­lui cu fata îi dădeam moco­fan­u­lui și o mamă de bătaie ca să învețe să se poarte. Și poate așa nu mai com­punea melo­dia asta cu care mă asasinează ăștia de la radio.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu