Nu în­scrii un co­pil la ora de re­li­gie pen­tru că așa e bine. La fel cum nici nu‑l pri­vezi de orice formă de edu­ca­ție re­li­gi­oasă doar pen­tru că tu, pă­rinte, ai con­clu­zio­nat sec că re­li­gia în­doc­tri­nează și pros­tește. Ju­de­că­țile as­tea sim­pli­fi­ca­toare și ge­ne­ra­li­zante mă fac să cred că ma­jo­ri­ta­tea ce­lor care dis­cută azi des­pre acest su­biect nu în­țe­leg esența dez­ba­te­rii. Că nu‑i in­te­re­sează de­cât să aibă ei drep­tate, pen­tru că ei sunt mai deș­tepți, mai mo­rali, mai per­fecți. Iar va­ni­ta­tea de a te crede mai bun de­cât cei­lalți este și ea un pă­cat. Grav.

La ora de re­li­gie e ca la psi­ho­log, se lu­crează cu spi­ri­tul și su­fle­tul co­pi­lu­lui. De aia e ne­voie de mai multă aten­ție de­cât atunci când îm­păr­tă­șești o babă otră­vită în ră­u­tă­țile pe care le să­vâr­șește zil­nic, dar nu uită să pupe icoa­nele și să dea cu frun­tea de po­de­lele bi­se­ri­cii. Nu lași plă­mada su­fle­tească a unui co­pil pe mâi­nile ori­că­rui nei­spră­vit. Pen­tru că din su­fle­tele co­pi­i­lor se clă­dește, de fapt, vi­i­to­rul lu­mii. Pla­neta de mâine va fi după chi­pul și în­fă­ți­șa­rea ce­lor care azi merg la orele de re­li­gie ale lu­mii.

Dacă aș avea co­pii de școală, m‑aș duce să văd cine le va preda re­li­gia. Și l‑aș pune să-mi po­ves­tească în pu­ține cu­vinte ce vrea să trans­mită co­pi­i­lor mei ca me­saj. Și cum are de gând să o facă. Și abia după ce m‑aș con­vinge că nu-mi mu­ti­lează co­piii, că nu‑i ma­ni­pu­lează îmbisericindu‑i, aș semna ce­re­rea de în­scri­ere la ora de re­li­gie.

Pen­tru că nu aș vrea să li se spună că toți cei care nu au ace­eași re­li­gie cu el vor ajunge în iad. În fond, mu­sul­man, bu­dist sau hin­du­ist, tot ne­cre­din­cios apari în fața bi­se­ri­cii or­to­doxe, iar lo­cul tău nu poate fi nici­unde în altă parte de­cât în flă­că­rile ia­du­lui. Nu mi-aș dori ca mo­dul ăsta in­to­le­rant de a gândi să fie să­dit în min­tea co­pi­i­lor mei, iar eu să gi­rez asta prin acor­dul pe care l‑am dat.

Nu mi-aș dori să li se spună că gre­șe­lile lor îi vor costa o eternă pe­ni­tență în fo­cul ia­du­lui, că te­roa­rea nemân­tu­i­rii tre­buie să‑i cu­tre­iere toată viața, tră­ind ast­fel în per­ma­nentă frus­trare și an­goasă. Nici că niște alți oa­meni, poate chiar mai pu­țin vir­tu­oși ca ei, le pot în­lesni ier­ta­rea pă­ca­te­lor în func­ție de ba­nii pe care îi pot plăti. Nu ne pu­tem plăti ero­rile cu bani și ru­gă­ciuni la icoane, ci în­drep­tându-le prin ceea ce în­vă­țăm din ele și stră­du­indu-ne să nu le mai re­pe­tăm.

Nu aș vrea să li se ino­cu­leze ideea că orice ele­ment de vo­ință umană este inu­til, că doar voia Dom­nu­lui e cea care se face și se îm­pli­nește. Gă­sesc în mo­dul ăsta de a gândi o po­ten­ți­ală ex­pli­ca­ție pen­tru care — ca po­por — sun­tem încă fer­me­cați de mi­tul con­du­că­to­ru­lui unic, des­pot lu­mi­nat, care îm­parte drep­tate cu braț de fier și alină su­fe­rin­țele ce­lor să­raci prin po­meni. Și nu-mi do­resc să per­pe­tuez în su­fle­tul co­pi­i­lor mei sen­ti­men­tul că ei nu pot da formă și con­ți­nut lu­mii, ca sunt sim­pli pi­oni în mâna unei di­vi­ni­tăți une­ori be­ne­vo­lente, al­te­ori răz­bu­nă­toare, pe care tre­buie s‑o îm­bu­neze cu mă­tă­nii, aca­tiste și bani, toate in­ter­me­di­ate de popi care vin la slu­jbă în ma­șini lu­xoase.

Dum­ne­zeu, dacă așa vrem să nu­mim par­tea spi­ri­tu­ală a uni­ver­su­lui pe care încă n‑am ajuns s‑o des­ci­frăm cu unel­tele ști­in­ței — și poate nici­o­dată nu vom re­uși — nu lo­cu­iește doar în­tre zi­du­rile unei bi­se­rici, doar în dog­mele unei secte, fie ea și or­to­doxă. Dum­ne­zeu e omni­pre­zent și omnis­cient. Nu are ne­voie nici de in­ter­me­di­ari ca să ajungă la noi, nici de po­mel­nice ca să-și amin­tească de noi. Și nu el, ci va­ni­ta­tea fi­e­că­ruia din­tre noi de a fi nu­mă­rați în­tre cei drepți, de a ne se­cu­riza psi­ho­lo­gic mân­tu­i­rea, ne mână spre in­to­le­ranță față de cei care au altă per­spec­tivă și ne în­deamnă spre ne­con­di­țio­nată obe­diență față de dog­mele cre­din­ței noas­tre. Noi sin­guri fa­cem asta.

Va­ni­ta­tea e pă­ca­tul nos­tru fa­vo­rit.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.