Văcărelu, românii și prostia

Un domn cu nume hazos, care e cadru didac­tic la Şcoala Naţion­ală de Studii Politice şi Admin­is­tra­tive, spe­cial­ist în şti­inţe admin­is­tra­tive şi geopolitică, scrie un arti­col în Ade­vărul. Dom­nul se numește Mar­ius Văcărelu. Dați‐mi voie să mă amuz fără rău­tate de numele lui — stârnește un zâm­bet, invol­un­tar. Dom­nul Văcărelu este pre­ocu­pat de subiec­tul prostiei și despre neîn­te­meiata sa asociere cu poporul român. Drept pen­tru care se lansează într‐o amplă argu­men­tație log­ică pen­tru a‐și susține punc­tul de vedere.

De la început dom­nul Văcărelu ne aver­tizează asupra absenței bib­li­ografiei pe tema imag­inii proaste a românilor, spunându‐ne că "lucrări prea multe care să anal­izeze această situ­aţie sunt puţine". Aferim, bine grăiește! Unde‐s puține, nu‐s prea multe. Nu putem totuși trece cu ved­erea că efor­tul său de a com­bate nemer­i­tata rep­utație de proști a românilor începe cu o para­dox­ală demon­strație de puțină­tate a minții.

Mai departe, dom­nul pro­fe­sor face un inven­tar exhaus­tiv al defectelor care sunt impu­tate românilor:

Printre ceea ce se afirmă despre noi regăsim lenea – pos­magul muiat, adică – lipsa de edu­caţie, sără­cia, laşi­tatea, lipsa de curaj, supuşe­nia, fap­tul că „mămăliga nu explodează“ şi alte câteva, cul­minând cu ideea că „fru­moasă ţară, păcat că e locuită“.

Tre­buie să recunosc că pasajul are o pro­fun­z­ime care mă depășește. Ultima oara când am ver­i­fi­cat lași­tatea era lipsă de curaj, iar supușe­nia eu știam că pre­supune implicit lași­tatea. Dar cu sig­u­ranță în afir­mațile văcăre­liene e o com­plex­i­tate care mie îmi scapă.

De aici înainte dom­nul Văcărelu se dedică demon­tării punct cu punct a teori­ilor den­i­gra­toare la adresa românilor. Începe prin a aborda falsa ipoteză că românii sunt supuși și nu se revoltă din cauză că așa îi îndrumă bis­er­ica, politi­cienii si sis­temul de edu­cație. Nimic mai fals spune dom­nia sa.

Mai întâi că bis­er­ica o avea ea interese pecu­niare, "dar are sufi­cientă inteligenţă – prin cei aproape 2000 de ani de expe­rienţă – să ştie că un om care va dori să interz­ică preo­tu­lui să îi intre în casă poate să o facă, iar împotriva aces­tei inter­dicţii nu există contra‐argument". Inteligența dobân­dită ca rezul­tat al sim­plei tre­ceri a tim­pu­lui mi se pare o idee de o vasti­tate int­elec­tu­ală pe care nu o pot cuprinde în toate sem­nifi­cați­ile ei. Dar înțe­leg totusi că, iată, nu sun­tem supuși de bis­er­ică pen­tru că putem oricând trânti ușa în nas popii.

În plus ne putem alege să fim atei, explică pro­fe­sorul. Caz în care bis­er­ica nu prea mai are ce să facă decât "cel mult să îţi aştepte moartea şi să încerce să te îngroape cu slu­jbă reli­gioasă, ca o răzbunare supremă peste timp". Slu­jba de înmor­mântare făcută cu sila și văzută ca un gest de ranchi­ună per­son­ală pen­tru că n‐ai pupat toată viața icoanele și moaștele — ce imag­ine înălță­toare despre spir­i­tul orto­dox­iei române!

Apoi politi­cienii. Dom­nul Văcărelu ne lămurește din două fraze: "Este ade­vărat că politi­cienii îşi doresc să aibă doar cetăţeni creduli, care să asculte orice şi să voteze cum le indică par­tidele. Dar oamenii au învăţat cumva să dis­t­ingă un om de stat de un lătrău, un om serios de o lichea şi îşi direcţionează încred­erea acolo unde deza­mă­gir­ile sunt mai puţine". Poți să nu fii de acord cu aceste afir­mații pline de ade­văr? Par­la­men­tul României este dovada vie că românii știu ce e un om de stat.

Marele cadru didac­tic nu se reține în a ne împărtăși și viz­iunea sa eco­nom­ică asupra com­por­ta­men­tu­lui românilor. Iată ce ne învață:

Românii sunt neîn­creză­tori în stat şi insti­tuţi­ile sale. În tim­pul isto­riei i‐au cunos­cut forţa şi au învăţat să se teamă de el. De aceea există această idee: „statul să ne dea”, pen­tru că încred­erea nu se câştigă la un om temă­tor din vorbe, ci mai ales din fapte. „A da” din partea stat­u­lui înseamnă că acesta nu te amăgeşte, ci chiar face un pas în plus pen­tru stin­gerea neîn­cred­erii.

Sunt, în acest mod, scos din eroarea în care am trăit ani de zile, crezând că mâna întinsă către stat e un semn de lene. Ei bine, nu! Este un semn al dor­inței de rec­on­ciliere între stat și cetățean: statul să ne dea ca să ne convingă că e băiat bun, că e de‐al nos­tru, adică de încredere. Dar "ceea ce este supăra­tor pen­tru politi­cienii şi / sau politrucii din această ţară este fap­tul că românii ştiu bine că pen­tru a li se da ceva, se vor chel­tui bani, iar la final tot ei vor plăti. De aici avan­sul lent dar deci­siv al doc­trinelor care val­orizează mai puţin sol­i­dar­i­tatea socială sub aspect eco­nomic şi fis­cal". Aceste ultime pre­cizări deschid nenumărate abisuri către ide­ologi­ile politice și teori­ile eco­nom­ice aso­ci­ate lor. Eu m‐am prăbușit în ele.

Dar cheia de boltă a demon­strației sale este apelul la bal­ada Mior­ița, pe nedrept socotită ca o dovadă de lași­tate și fatal­ism a românilor. În real­i­tate bal­ada este o dovadă evi­dentă de prag­ma­tism man­age­r­ial și juridic. Să dăm cuvân­tul genialu­lui domn Văcărelu:

Con­cret, mior­iţa / anga­jat află de un peri­col care îl priveşte pe cioban / patronul firmei şi merge să îl anunţe pe acesta, fiind conş­tientă că soarta ei nu va fi bună în noua turmă / noua firmă ce ar rezulta în urma împărţirii / fuzionării. Loial­i­tatea anga­jat­u­lui este o val­oare dorită în orice anal­iză man­age­ri­ală a unei firme, deci – să ne mai gândim. În plus, fap­tul că îi cere să îşi aducă şi un câine şi nu mai mulţi arată încredere în posi­bil­ităţile de auto‐apărare a cioban­u­lui – dar nu mai dez­volt ideea.

Din­colo de mica sin­copă gra­mat­i­cală (posi­bil­ități de apărare ALE cioban­u­lui), per­spec­tiva man­age­ri­ală dezvăluită este epustu­flantă. Iat‐o și pe cea juridică:

Ciobanul pro­cedează în fapt ca orice om nor­mal ameninţat de o prime­jdie mare – ple­carea la război, o oper­aţie grea, o posi­bilă întâl­nire cu înfu­ri­ata lui soacră etc: îşi pune ordine în lucruri, pen­tru că nu e sigur ce urmează. Şi nu este nor­mal aşa? De ce să nu încerci să îţi ordonezi afac­er­ile încă din tim­pul vieţii, ca să nu laşi loc de cer­turi după ce vei muri? Juridic vorbind, par­ta­jul de ascen­dent este o ast­fel de pro­ce­dură, care elim­ină din com­pli­caţi­ile unui posi­bil pro­ces de suc­ce­siune. De aceea afirm că această bal­adă are şi această pro­nunţată dimen­si­une de seri­oz­i­tate şi juridic­i­tate, pen­tru că omul era conş­tient de peri­col şi vrea să îşi asig­ure cât mai mult din ceea ce are.

Imaginați‐vă cre­atorul anonim din tre­cu­tul înde­păr­tat al poporu­lui român stând pe o brână de munte și med­itând la prime­jdi­ile care‐l pasc: războiul, oper­ați­ile com­pli­cate (pe vre­mea aia nu se inven­tase laparo­scopia!), întâl­nirea cu soacra. Cum reacționează la aceste riscuri majore? Prin par­ta­jul de ascen­dent, o modal­i­tate ino­v­a­tivă năs­cută din străvechea jurispri­dență oierească a românilor. Nici cei mai mari crit­ici lit­er­ari ai României nu au avut genial­i­tatea de a iden­ti­fica în ver­surile Mior­iței sofisti­catele pro­ce­duri juridice ale viitoarei suc­ce­siuni gen­er­ată de moartea cioban­u­lui. În pros­tia lor n‐au înțe­les decât că păs­torul se pregătea să moară. Mulțu­mită dom­nu­lui Văcărelu ade­vărul este pus la locul lui. În Ade­vărul.

PS Prob­a­bil că unii din­tre voi cre­deți că fab­ulez și că un ast­fel de arti­col nu există. Ba da, îl găsiți aici. Dom­nul Văcărelu apare de aseme­nea pe cel­e­bra listă a lui Dughin. Sin­cer vorbind, nu pri­cep de ce.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Service GSM

    ce cater­inca:)))))

  2. Catalin Ionita

    Nu pot sa cred ca acest indi­vid este cadru didactic!.Si Gigi Becali se exprima mai bine.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu