Într‑o lume în care nu con­tează ce ai, ci dacă e ul­ti­mul mo­del, să în­cerci să re­pari ceva ‑ orice ‑ e o do­vadă de te­me­ri­tate. Uni­ver­sul în­treg îți pare a fi po­tri­v­nic, ca și cum fi­e­care păr­ti­cică a sa ar fi anume cre­ată și me­nită să te îm­pie­dice. Nu­mai că eu am une­ori în­că­pă­țâ­nă­rile mele ‑ unii ar spune că nu doar une­ori ‑ și când îmi intră‑n cap să fac ceva, mă iau la trântă chiar și cu el. În nouă ca­zuri din zece ies cam și­fo­nat. Con­ti­nui să în­cerc toc­mai pen­tru cea de‑a ze­cea oară, când ‑ plic­ti­sit de in­sis­tența mea ‑ uni­ver­sul mă lasă să câștig și eu, nu cine știe ce, doar atât cât să nu‑mi pi­ară pofta de a în­cerca.

Așa s‑a în­tâm­plat și atunci când m‑am ho­tă­rât să în­cerc să re­par un fer­moar. Nu unul oa­re­care, ci cu dublă cheiță, în­chi­zând cu aplomb ‑ pe vre­mea când func­țio­nase ‑ o mân­drețe de ruc­sac Sam­so­nite. Au­zi­sem niște zvo­nuri cum c‑ar mai fi lo­curi pe unde poți re­para fer­moare, așa că am dat fuga la pri­e­te­nul Go­o­gle ‑ da‑i‑ar Dum­ne­zeu să­nă­tate! ‑ să‑l în­treb pe unde ar fi ace­lea. După în­de­lungi că­u­tări, războindu‑mă cu mul­țime de pa­gini din alea fă­cute doar ca să pici cu mouse‑ul pe vreun ban­ner pu­bli­ci­tar, am aflat că ar exista ci­neva care re­pară fer­moare pe Pă­trașcu Vodă la nu­mă­rul 2, în fi­e­care zi de la 11 di­mi­neața la 7 seara. Mi‑am zis că mai bine de atât n‑aveam să gă­sesc, așa că asta avea să‑mi fie în­cer­ca­rea.

Strada Pă­trașcu Vodă o știți mulți din­tre voi, doar că nu după nume. E prima uli­cioară prin­tre ca­sele vechi, cum treci de bi­se­rica Sfântu Ghe­or­ghe că­tre Uni­ver­si­tate, pe mâna dreaptă. Colț cu bu­le­var­dul e un ma­ga­zin de op­tică stră­vechi, îl știu de pe vre­mea când apar­ți­nea unei co­o­pe­ra­tive meș­te­șu­gă­rești, din alea co­mu­niste. Și m‑am gân­dit, ple­când într‑acolo într‑o pa­uză de prânz, că ar fi ni­me­rit să in­tru și acolo ca să caut o pe­re­che de per­nițe pen­tru oche­la­rii mei de ve­dere (cică așa le zice ches­ti­i­lor ălora de plas­tic care spri­jină rama pe nas) ‑ toc­mai ce pier­du­sem una din­tre ele.

Am ajuns pe la 1, cam la vre­mea prân­zu­lui. Pe strada Pă­trașcu Vodă la nu­mă­rul 2 era o pră­vă­lie de haine, un soi de cro­i­to­rie. Pe pe­rete, chiar la col­țul cu bu­le­var­dul, anun­țuri mari te in­for­mau că un­deva pe‑acolo se re­pară cea­suri și se du­plică chei yale, dar ni­mic des­pre fer­moare. În lipsă de alte in­di­ca­ții am in­trat în cro­i­to­rie. În ca­mera îna­ltă nu era ni­meni, dar sus, într‑un soi de bal­con in­te­rior, s‑au au­zit pași și din­tre niște haine pe ume­rașe a apă­rut o du­duie ti­ne­rică. Am vă­zut pe in­ter­net că un­deva pe‑aici se re­pară fer­moare, am zis. A, da, con­firmă du­duia, Cos­tel de ală­turi, unde‑i gri­la­jul ăla la gang, dar nu cred să‑l gă­siți de­cât peste vreo oră‑două că nu vine așa de de­vreme. Păi pe pa­gina de in­ter­net scria că e aici de la 11, am in­sis­tat eu. Da, da’ nici­o­dată nu vine la ora aia, vine și el când poate că face niște cur­suri, poate își gă­sește de lu­cru, că are doi co­pii de hră­nit și cu fer­moare și cea­suri nu prea se des­curcă, mă lă­mu­rește du­duia.

Eram nițel cam în­cur­cat, nu pu­team să aș­tept atât de mult, iar gân­dul de a mai face o dată dru­mul până acolo nu mă în­cânta nici el. Mi‑am zis să trag pu­țin de timp, poate am no­roc: am să mă duc până la op­tică, aici, după colț, că am de re­pa­rat ceva la niște oche­lari și poate apare și Cos­tel până mă în­torc, i‑am ex­pli­cat du­duii. Unde, la nea Mus­tață? vă du­ceți de­geaba, nea Mus­tață a mu­rit să­racu’, să fie vreo juma’ de an și ma­ga­zi­nul e la vân­zare acuma, că n‑a avut co­pii, n‑a avut cine să‑l țină mai de­parte. Mă în­torc că­tre ușă. Azi uni­ver­sul va în­vinge. Du­duia e însă ali­ata mea: nu vreți să vă dau nu­măru’ de mo­bil al lui Cos­tel? Ba vreau, cum să nu vreau, doar că de­geaba, Cos­tel nu răs­punde. Sună el îna­poi, da’ până atunci mer­geți pen­tru oche­lari la doamna Leni, pe Col­țea, ur­mă­toa­rea stradă spre piață, la prima ușă după ce fa­ceți col­țul, că vă ajută ea cu ce aveți ne­voie, mă mai dăs­că­lește pu­țin du­duia bi­ne­vo­itoare.

Am ple­cat că­tre pră­vă­lia doam­nei Leni, nu foarte con­vins că voi re­zolva ceva, mai mult să mai treacă tim­pul, poate o suna îna­poi Cos­tel cel cu fer­moa­rele. Pe Col­ței la nu­mă­rul 4, din­colo de ușa cu toc me­ta­lic vop­sit într‑un al­bas­tru si­ni­liu, o ca­meră cu par­chet vechi și cele câ­teva raf­turi din spa­tele unei te­j­ghele în­cer­cate de timp nu pă­reau pro­mi­siu­nea vre­u­nei so­lu­ții pen­tru oche­la­rii mei. Doamna Leni meș­te­rea ceva la un bi­ro­uaș as­cuns mai în spate, sub lu­mina pu­ter­nică a unei lămpi ce atârna de la ta­van până dea­su­pra ca­pu­lui ei. I‑am spus ce vreau, i‑am dat oche­la­rii și, după ce i‑a stu­diat sub lampa ei fer­me­cată, doamna Leni m‑a anun­țat vic­to­ri­oasă: da, am per­nițe de‑astea, vă costă 10 lei. Mă pri­vea în­tre­bă­tor, ca și cum aș­tepta o con­fir­mare pen­tru așa o sumă im­por­tantă și dintr‑o dată mi‑am dat seama că pen­tru ea și cli­en­ții ei 10 lei vor fi fi­ind mulți bani. Am dat din cap că sunt de acord și doamna Leni s‑a apu­cat de treabă.

Cât a lu­crat am schim­bat câ­teva vorbe cu ea des­pre cla­xoa­nele aproape ne­con­te­nite care se au­zeau din stradă. Chiar acolo e un se­ma­for și la fi­e­care schim­bare pe cu­loa­rea verde ne­răb­dă­to­rii din spate îi zo­reau so­nor pe cei din față să plece mai iute. Cred că vă în­ne­bu­nesc ăș­tia cu cla­xoa­nele de di­mi­neața până seara, am opi­nat eu. Doamna Leni mi‑a arun­cat o pri­vire ra­pidă, apoi s‑a în­tors la treaba ei ‑ pe mine ca pe mine, da’ vi­zavi, în spi­tal, e sec­ția de on­co­lo­gie, unde se face chi­mi­o­te­ra­pia, vă dați seama bie­ții oa­meni ce su­portă după ce că se luptă cu boala? da’ cui îi mai pasă de cei din jur, se gân­dește vre­u­nul că e lângă spi­tal și nu‑i fru­mos să cla­xo­neze? Am tă­cut un timp, pri­vind prin gea­muri zi­du­rile spi­ta­lu­lui, acolo unde moar­tea dă­dea târ­coale în fi­e­care zi. Sim­țeam un im­bold de a schimba su­biec­tul, după ne­aș­tep­tat de trista tur­nură a dis­cu­ției. Poate în­tre timp apare și Cos­tel ăsta cu fer­moa­rele, am zis. Cos­te­luș? Cos­te­luș nu cred să apară mai re­pede de trei‑patru, da’ cine știe poate aveți no­roc, zise doamna Leni apropiindu‑se de mine cu un aer vic­to­rios și cu oche­la­rii ri­di­cați la înăl­ți­mea ochi­lor. Ia, încercați‑i! m‑a în­dem­nat.

I‑am mul­țu­mit, am plătit și m‑am în­drep­tat din nou spre Pă­trașcu Vodă nu­mă­rul 2, colț cu bu­le­var­dul. Gri­la­jul de la in­tra­rea în gang era tot în­chis, iar eu mă gân­deam dacă o fi bine să mai în­cerc un apel că­tre Cos­tel. În timp ce‑mi so­co­team șansele, de gri­laj s‑a apro­piat un puști de vreo zece ani care a scos o cheie de la­căt și s‑a apu­cat de des­cu­iat. Nu știi când vine Cos­tel? l‑am în­tre­bat. Bă­i­a­tul m‑a pri­vit cu oa­re­care cir­cum­spec­ție: vine mai târ­ziu, da’ ce pro­blemă aveți? Am de re­pa­rat un fer­moar, l‑am lă­mu­rit eu. Păi vi‑l re­par eu, că de fer­moare eu mă ocup, tata e cu cea­su­rile mai mult.

Une­ori uni­ver­sul e per­fid, se pre­face că te lasă să câștigi când de fapt îți în­tinde o cap­cană. O fi un puști de zece ani în stare să‑mi re­pare fer­moa­rul? E ăsta sem­nul că uni­ver­sul e azi bi­ne­vo­i­tor cu în­că­pă­țâ­nă­rile mele de a re­para ceva într‑o lume în care to­tul se aruncă și se în­lo­cu­iește? Sau e lo­vi­tura fi­nală, cea în care o să‑mi arate cum se ză­dăr­ni­cesc ase­me­nea de­șarte pla­nuri? Câtă vreme eu îmi pu­neam aceste în­tre­bări în si­nea mea, bă­i­a­tul lui Cos­tel a desfă­cut o te­j­ghea me­ta­lică ra­ba­ta­bilă, a des­chis niște ser­tare, a scos clești­șori și o bri­chetă și mi‑a luat geanta din mână. Ia să văd, a mor­măit, trebe cheiță de 5, cred că am de‑asta. Lu­cra iute, ex­pli­când ce face cu cu­vinte pu­ține ros­tite cu voce tare, ca și cum ar fi in­tuit lipsa mea de în­cre­dere. Pă­rea si­gur pe el, așa că mi‑am zis că poate sunt pe mâini bune.

La un mo­ment dat a su­nat și te­le­fo­nul. Era Cos­tel, se scuza că n‑a pu­tut să răs­pundă și nici să sune îna­poi. I‑am zis ce vreau și că fiu‑său se ocupă deja de pro­blemă. Sper că știe ce face, am zis ca să îi aud pă­re­rea. Cos­tel de pe Pă­trașcu Vodă a râs pu­țin și a zis: spe­cia­list în fer­moare mai bun ca bă­i­a­tul meu nu gă­siți în car­tier. Mi‑am stă­pâ­nit im­bol­dul de a‑l în­treba ce în­țe­lege prin car­tier, ca să apre­ciez mai bine an­ver­gura meș­te­șu­gă­rească a fi­u­lui său. Am fost și eu cam­pion pe scară la ping‑pong, dar acolo lo­cu­iau în afară de mine doar alte trei fete și în rest bă­trâni. Ne‑am luat la re­ve­dere și m‑am în­tors la ob­ser­va­rea atentă a mi­cu­lui meș­ter din fața mea.

Fer­moa­rul a fost re­pa­rat. Func­țio­nează și în ziua de azi, după mai bine de o lună. M‑a cos­tat tot 10 lei ‑ o fi vreun preț stan­dard prin zona aia, orice te costă 10 lei. Am ple­cat fără să‑l în­tâl­nesc pe Cos­tel de pe Pă­trașcu Vodă, în că­u­ta­rea că­ruia ve­ni­sem de fapt, însă vic­to­rios, fe­ri­cit că am mai bă­tut o dată uni­ver­sul. Dar din­colo de sa­tis­fac­ția de a‑mi ve­dea în­că­pă­țâ­nă­rile răs­plătite, m‑a ur­mă­rit până acum gân­dul că ora­șul ar de­veni mult mai uman dacă am avea mai multe de re­pa­rat. Am avea poate pri­le­jul să aflăm mai multe unii des­pre al­ții.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.