Costel de pe Pătrașcu Vodă

Într‑o lume în care nu con­tează ce ai, ci dacă e ultimul model, să încerci să repari ceva ‑ orice ‑ e o dovadă de temer­i­tate. Uni­ver­sul întreg îți pare a fi potrivnic, ca și cum fiecare păr­ti­cică a sa ar fi anume cre­ată și menită să te împiedice. Numai că eu am une­ori încăpățânările mele ‑ unii ar spune că nu doar une­ori ‑ și când îmi intră‑n cap să fac ceva, mă iau la trântă chiar și cu el. În nouă cazuri din zece ies cam șifonat. Con­tinui să încerc toc­mai pen­tru cea de‑a zecea oară, când ‑ plic­tisit de insis­tența mea ‑ uni­ver­sul mă lasă să câștig și eu, nu cine știe ce, doar atât cât să nu‑mi piară pofta de a încerca.

Așa s‑a întâm­plat și atunci când m‑am hotărât să încerc să repar un fer­moar. Nu unul oare­care, ci cu dublă cheiță, închizând cu aplomb ‑ pe vre­mea când funcționase ‑ o mân­drețe de ruc­sac Sam­sonite. Auzisem niște zvonuri cum c‑ar mai fi locuri pe unde poți repara fer­moare, așa că am dat fuga la pri­etenul Google ‑ da‑i‑ar Dum­nezeu sănă­tate! ‑ să‑l întreb pe unde ar fi ace­lea. După îndelungi căutări, războindu‑mă cu mulțime de pagini din alea făcute doar ca să pici cu mouse‑ul pe vreun ban­ner pub­lic­i­tar, am aflat că ar exista cineva care repară fer­moare pe Pătrașcu Vodă la numărul 2, în fiecare zi de la 11 dimineața la 7 seara. Mi‑am zis că mai bine de atât n‑aveam să găs­esc, așa că asta avea să‑mi fie încer­carea.

Strada Pătrașcu Vodă o știți mulți din­tre voi, doar că nu după nume. E prima uli­cioară printre casele vechi, cum treci de bis­er­ica Sfântu Ghe­o­rghe către Uni­ver­si­tate, pe mâna dreaptă. Colț cu bule­var­dul e un mag­a­zin de optică străvechi, îl știu de pe vre­mea când aparținea unei coop­er­a­tive meșteșugărești, din alea comu­niste. Și m‑am gân­dit, plecând într‑acolo într‑o pauză de prânz, că ar fi nimerit să intru și acolo ca să caut o pereche de pernițe pen­tru ochelarii mei de vedere (cică așa le zice chesti­ilor ălora de plas­tic care spri­jină rama pe nas) ‑ toc­mai ce pier­dusem una din­tre ele.

Am ajuns pe la 1, cam la vre­mea prânzu­lui. Pe strada Pătrașcu Vodă la numărul 2 era o prăvălie de haine, un soi de croito­rie. Pe perete, chiar la colțul cu bule­var­dul, anunțuri mari te infor­mau că undeva pe‑acolo se repară cea­suri și se duplică chei yale, dar nimic despre fer­moare. În lipsă de alte indi­cații am intrat în croito­rie. În cam­era înaltă nu era nimeni, dar sus, într‑un soi de bal­con inte­rior, s‑au auzit pași și din­tre niște haine pe umer­așe a apărut o duduie tiner­ică. Am văzut pe inter­net că undeva pe‑aici se repară fer­moare, am zis. A, da, con­firmă duduia, Cos­tel de ală­turi, unde‑i gri­la­jul ăla la gang, dar nu cred să‑l găsiți decât peste vreo oră‑două că nu vine așa de devreme. Păi pe pag­ina de inter­net scria că e aici de la 11, am insi­s­tat eu. Da, da' nicio­dată nu vine la ora aia, vine și el când poate că face niște cur­suri, poate își găsește de lucru, că are doi copii de hrănit și cu fer­moare și cea­suri nu prea se des­curcă, mă lămurește duduia.

Eram nițel cam încur­cat, nu puteam să aștept atât de mult, iar gân­dul de a mai face o dată dru­mul până acolo nu mă încânta nici el. Mi‑am zis să trag puțin de timp, poate am noroc: am să mă duc până la optică, aici, după colț, că am de reparat ceva la niște ochelari și poate apare și Cos­tel până mă întorc, i‑am expli­cat duduii. Unde, la nea Mus­tață? vă duceți dege­aba, nea Mus­tață a murit săracu', să fie vreo juma' de an și mag­a­z­inul e la vân­zare acuma, că n‑a avut copii, n‑a avut cine să‑l țină mai departe. Mă întorc către ușă. Azi uni­ver­sul va învinge. Duduia e însă ali­ata mea: nu vreți să vă dau număru' de mobil al lui Cos­tel? Ba vreau, cum să nu vreau, doar că dege­aba, Cos­tel nu răspunde. Sună el înapoi, da' până atunci mergeți pen­tru ochelari la doamna Leni, pe Colțea, urmă­toarea stradă spre piață, la prima ușă după ce faceți colțul, că vă ajută ea cu ce aveți nevoie, mă mai dăscălește puțin duduia binevoitoare.

Am ple­cat către prăvălia doam­nei Leni, nu foarte con­vins că voi rezolva ceva, mai mult să mai treacă tim­pul, poate o suna înapoi Cos­tel cel cu fer­moarele. Pe Colței la numărul 4, din­colo de ușa cu toc met­alic vop­sit într‑un albas­tru siniliu, o cameră cu par­chet vechi și cele câteva raf­turi din spatele unei tejghele încer­cate de timp nu păreau promi­si­unea vre­unei soluții pen­tru ochelarii mei. Doamna Leni meșterea ceva la un birouaș ascuns mai în spate, sub lumina put­er­nică a unei lămpi ce atârna de la tavan până dea­supra capu­lui ei. I‑am spus ce vreau, i‑am dat ochelarii și, după ce i‑a stu­diat sub lampa ei fer­me­cată, doamna Leni m‑a anunțat vic­to­rioasă: da, am pernițe de‑astea, vă costă 10 lei. Mă privea între­bă­tor, ca și cum aștepta o con­fir­mare pen­tru așa o sumă impor­tantă și dintr‑o dată mi‑am dat seama că pen­tru ea și clienții ei 10 lei vor fi fiind mulți bani. Am dat din cap că sunt de acord și doamna Leni s‑a apu­cat de tre­abă.

Cât a lucrat am schim­bat câteva vorbe cu ea despre claxoanele aproape necon­tenite care se auzeau din stradă. Chiar acolo e un semafor și la fiecare schim­bare pe culoarea verde nerăb­dă­torii din spate îi zoreau sonor pe cei din față să plece mai iute. Cred că vă înneb­unesc ăștia cu claxoanele de dimineața până seara, am opinat eu. Doamna Leni mi‑a arun­cat o privire rapidă, apoi s‑a întors la tre­aba ei ‑ pe mine ca pe mine, da' vizavi, în spi­tal, e secția de oncolo­gie, unde se face chimioter­apia, vă dați seama bieții oameni ce suportă după ce că se luptă cu boala? da' cui îi mai pasă de cei din jur, se gân­dește vre­unul că e lângă spi­tal și nu‑i fru­mos să clax­oneze? Am tăcut un timp, privind prin gea­muri zidurile spi­talu­lui, acolo unde moartea dădea târ­coale în fiecare zi. Simțeam un imbold de a schimba subiec­tul, după neaștep­tat de trista tur­nură a dis­cuției. Poate între timp apare și Cos­tel ăsta cu fer­moarele, am zis. Costeluș? Costeluș nu cred să apară mai repede de trei‑patru, da' cine știe poate aveți noroc, zise doamna Leni apropiindu‑se de mine cu un aer vic­to­rios și cu ochelarii ridi­cați la înălțimea ochilor. Ia, încercați‑i! m‑a îndem­nat.

I‑am mulțu­mit, am plătit și m‑am îndrep­tat din nou spre Pătrașcu Vodă numărul 2, colț cu bule­var­dul. Gri­la­jul de la intrarea în gang era tot închis, iar eu mă gân­deam dacă o fi bine să mai încerc un apel către Cos­tel. În timp ce‑mi socoteam șansele, de gri­laj s‑a apropiat un puști de vreo zece ani care a scos o cheie de lacăt și s‑a apu­cat de des­cuiat. Nu știi când vine Cos­tel? l‑am între­bat. Băiatul m‑a privit cu oare­care cir­cum­specție: vine mai târziu, da' ce prob­lemă aveți? Am de reparat un fer­moar, l‑am lămu­rit eu. Păi vi‑l repar eu, că de fer­moare eu mă ocup, tata e cu cea­surile mai mult.

Une­ori uni­ver­sul e per­fid, se pref­ace că te lasă să câștigi când de fapt îți întinde o cap­cană. O fi un puști de zece ani în stare să‑mi repare fer­moarul? E ăsta sem­nul că uni­ver­sul e azi binevoitor cu încăpățânările mele de a repara ceva într‑o lume în care totul se aruncă și se înlocuiește? Sau e lovi­tura finală, cea în care o să‑mi arate cum se zădăr­nicesc aseme­nea deșarte pla­nuri? Câtă vreme eu îmi puneam aceste între­bări în sinea mea, băiatul lui Cos­tel a des­fă­cut o tejghea met­al­ică rabata­bilă, a deschis niște sertare, a scos cleștișori și o brichetă și mi‑a luat geanta din mână. Ia să văd, a mor­măit, trebe cheiță de 5, cred că am de‑asta. Lucra iute, explicând ce face cu cuvinte puține ros­tite cu voce tare, ca și cum ar fi intuit lipsa mea de încredere. Părea sigur pe el, așa că mi‑am zis că poate sunt pe mâini bune.

La un moment dat a sunat și tele­fonul. Era Cos­tel, se scuza că n‑a putut să răspundă și nici să sune înapoi. I‑am zis ce vreau și că fiu‑său se ocupă deja de prob­lemă. Sper că știe ce face, am zis ca să îi aud păr­erea. Cos­tel de pe Pătrașcu Vodă a râs puțin și a zis: spe­cial­ist în fer­moare mai bun ca băiatul meu nu găsiți în cartier. Mi‑am stăpânit imboldul de a‑l întreba ce înțelege prin cartier, ca să apre­ciez mai bine anver­gura meșteșugărească a fiu­lui său. Am fost și eu cam­pion pe scară la ping‑pong, dar acolo locuiau în afară de mine doar alte trei fete și în rest bătrâni. Ne‑am luat la revedere și m‑am întors la obser­varea atentă a micu­lui meșter din fața mea.

Fer­moarul a fost reparat. Funcționează și în ziua de azi, după mai bine de o lună. M‑a costat tot 10 lei ‑ o fi vreun preț stan­dard prin zona aia, orice te costă 10 lei. Am ple­cat fără să‑l întâl­nesc pe Cos­tel de pe Pătrașcu Vodă, în căutarea căruia venisem de fapt, însă vic­to­rios, fericit că am mai bătut o dată uni­ver­sul. Dar din­colo de sat­is­facția de a‑mi vedea încăpățânările răs­plătite, m‑a urmărit până acum gân­dul că orașul ar deveni mult mai uman dacă am avea mai multe de reparat. Am avea poate prile­jul să aflăm mai multe unii despre alții.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu