Mo­nica Ia­cob Ri­dzi e în puș­că­rie. Pen­tru că a în­vâr­tit niște bani în mod sus­pect or­ga­ni­zând niște zile ale ti­ne­re­tu­lui. Acu­za­ția ofi­ci­ală este cea de abuz în ser­vi­ciu și a fost pro­bată de fap­tul că doamna mi­nis­tru de atunci a acor­dat 630 de mii de euro unor firme de apar­ta­ment fără nici un fel de li­ci­ta­ție, plă­tind niște ser­vi­cii la niște pre­țuri com­plet ie­șite din nor­mal. Iar pe­deapsa este de cinci ani de închisoare.

Mo­nica Ia­cob Ri­dzi este un om cu niște boli des­tul de se­ri­oase, se pare. Sta­rea ei de să­nă­tate pare să nu fie priel­nică pen­tru un se­jur de cinci ani la în­chi­soare, mo­tiv pen­tru care în­cearcă să con­vingă pe toată lu­mea — in­clu­siv pe pre­șe­dinte printr‑o ce­rere de gra­ți­ere — să îi acorde cle­mență în nu­mele su­fe­rin­ței sale. Și, ada­ugă dum­neaei, în nu­mele ce­lor doi co­pii care o aș­teaptă acasă, bol­navi și ei. Un ta­blou sfâși­e­tor, o per­spec­tivă care îți rupe inima în două: mama bol­navă și mu­ri­bu­ndă vrea să pe­treacă cât mai are de trăit cu cei doi co­pii bol­navi și ei.

Dacă re­u­șești să te des­prinzi de ima­gi­nea asta și cer­ce­tezi nițel is­to­ria doam­nei Ia­cob Ri­dzi des­co­peri lu­cruri care sunt mult mai pu­țin im­pre­sio­nante: afa­ce­rile fă­cute pe Va­lea Ji­u­lui îm­pre­ună cu so­țul, fe­lu­rite po­tlo­gă­rii în care a fost im­pli­cată, tra­se­is­mul po­li­tic din ul­ti­mii ani prin care a în­cer­cat să scape de jus­ti­ție. Doamna care azi plânge cu la­crimi de cro­co­dil n‑a fost în­tot­dea­una atât de fra­gilă și fa­mi­listă, ci un po­li­ti­cian ra­pace, cu am­bi­ții de mă­rire și bo­gă­ție pen­tru care azi plă­tește un preț foarte scump. Viața are sui­șuri și co­bo­râ­șuri — când te co­coți atât de sus prin par­ve­nire, aș­teaptă-te să ai o co­bo­râre la fel de bruscă și de neplăcută.

Mo­nica Ia­cob Ri­dzi scrie ver­suri în puș­că­rie. A luat chiar și un pre­miu doi la un con­curs de puș­că­ri­ași-po­eți cu o ver­si­fi­ca­ție nu­mită Po­e­zie des­pre viață, în care ne îm­păr­tă­șește gân­du­rile sale in­time: “Dau vi­eţii mele scurt răgaz/Un ceas/ Sunt stâncă, munte şi zăgaz/Nu voi ceda ce mi‑a ră­mas”. Este deci de­ter­mi­nată și re­zis­tentă (stâncă, munte și ză­gaz), con­trar fra­gi­li­tă­ții pe care o cla­mează în ce­re­rea de gra­ți­ere. Ur­mează apoi o în­și­ru­ire a in­con­tes­ta­bi­le­lor ne­drep­tăți ce i s‑au fă­cut prin ig­no­ra­rea mi­nu­na­te­lor sale ca­li­tăți și a im­pe­ca­bi­lu­lui ei com­por­ta­ment: “Nu a con­tat că sunt un om drept/Un om mo­dest, cin­stit, cu mult respect/Nu a con­tat că nu am furat/Că nici un leu nu am luat/Că ni­meni ni­mic nu mi‑a dat/Că atri­bu­ți­ile mi le-am respectat/Că com­pe­ten­țele pe care am pu­tut le-am delegat/Că ni­mic nu am semnat/Că de func­ție nu am abuzat/Nu a con­tat că sunt un om nevinovat/Nu a con­tat că sunt un om foarte bolnav/Nu a con­tat că doi co­pii mici rămân fără mamă”.

Ver­si­fi­ca­ția este ful­mi­nantă. Drept ri­mează cu res­pect, după mo­de­lul ver­su­ri­lor de ma­nele. Apoi în­și­ru­i­rea ros­to­go­li­toare de cu­vinte ter­mi­nate cu -at e re­te­zată abrupt printr-un pro­ce­deu sti­lis­tic ino­va­tor: fu­rat-luat-dat-res­pec­tat-de­le­gat-sem­nat-abu­zat-ne­vi­no­vat-bol­nav-mamă. Lă­sând la o parte asta, ig­norând și inep­ți­ile de­bi­tate (de pildă com­pe­ten­țele nu se de­leagă, ci atri­bu­ți­ile), pu­tem ob­serva că doamna Ia­cob Ri­dzi nu-și în­su­șește ni­mic din ero­rile care au adus‑o în si­tu­a­ția de azi. Atunci când so­li­ciți gra­ți­e­rea o faci pen­tru că ac­cepți vi­no­vă­ția, te că­iești pen­tru gre­șeli și faci apel la compasiune.

Nu e ca­zul ei. Dum­neaei con­ti­nuă să cre­adă că e com­plet ne­vi­no­vată și că a fost con­dam­nată din ca­uza unor con­junc­turi po­li­tice: “Co­mi­sia Eu­ro­peană ne cere mai mulți condamnați/Și cri­tică in­stan­țele dacă sunt in­cul­pa­ții achitați/Justiția in­de­pen­dentă a de­cis: apli­căm doar pe­depse cu executare/Să nu‑i su­pă­răm pe cei de la monitorizare./Așa se face că oa­meni nevinovați/Au ajuns să fie condamnați/Să su­fere, să se chinuie/Să stea de­parte de fa­mi­lie”. Li­ris­mul doam­nei se pră­bu­șește de­fi­ni­tiv din punct de ve­dere sti­lis­tic — me­trica e aban­do­nată în fa­voa­rea de­ta­li­erii pre­cise, rima e sa­cri­fi­cată pe al­ta­rul emo­ției.  Mo­nica Ia­cob Ri­dzi se so­li­da­ri­zează cu alți con­dam­nați pen­tru co­rup­ție, pre­tin­zându-se dim­pre­ună cu ei vic­ti­mele unui con­text politic.

Fi­na­lul e dra­ma­tic: “Mă simt tot mai rău, slă­bită, fără puteri/Îmi vine să plâng, am mari dureri/Încerc să re­zist, dar îmi e foarte greu/Dacă voi muri, mă rog ca de cei doi co­pii să aibă grijă Dum­ne­zeu”. Se pare că stânca, mun­tele și ză­ga­zul au fost ui­tate — de fapt doamna Ri­dzi e o făp­tură plă­pândă și de­li­cată. Iar dom­nul Ia­cob nu poate să aibă grijă de co­pii, deci e ne­voie de in­ter­ven­ția di­vină. Nu se știe clar însă pe ce fi­li­eră re­li­gi­oasă, pen­tru că în pi­o­șe­nia sa doamna Ia­cob Ri­dzi uită să ne îm­păr­tă­șească ver­si­fi­cat de­ta­li­ile con­fe­sio­nale ale fa­mi­liei sale: ea e evreică, so­țul ca­to­lic și co­piii sunt or­to­do­cși. Încaieră‑i, drace!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Muresan Rodica

    re­li­gia dansei e una mul­ti­con­fe­sio­nala ca si ten­din­tele po­li­ti­ci­a­nis­te/­Sa­ta­nist-po­li­tice


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.